Un ceas cu alarmă întrerupe liniștea din camera mea. Înjur, și dau cu ceasul de ușă, ceas care se sparge imediat. Îl aud pe tata cu urlă:
-Ambeeer! Nu din nou! Nu mai cumpăr ceasuri! și în secdunda următoare, se află în cameră, evaluând paguba: E distrus! observă el întorcând rămășițele pe toate părțile.
Îmi aruncă o privire ce ar fi trebuit să mă facă să mă simt vinovată pentru crimă, dar îi zâmbesc leneș, și, cu greu, mă întorc pe cealaltă parte a pernei, trăgând plapuma peste capul meu, căpățână roșcată.
-Ohhh, haide Jessica! mă strigă el, punând mâna pe umărul meu.
Într-o clipită, mă trezesc și îl privesc speriată. Tocmai a spus numele mamei mele.. M-a strigat pe mine, cu numele mamei mele. De ce oare? Îl studiez cu atenție și realizez că nu și-a dat seama de eroarea comisă. Dar pe mine m-a afectat rău. Perfect, prima zi de liceu începe cu un nod în gât.
-Ce? întreabă el mirat de mirarea feței mele.
-Jessica? mă uit eu sfidător la el.
Îmi întoarce privirea, apoi oftează și iese din cameră, lăsându-mă în ceață. E evident că îi lipsește, și eu chiar nu știu ce să fac, dar..mai bine o las baltă, își revine el. "Posibil ca azi să plouă." anunța radioul din camera mea, singurul lucru pe care nu l-am trântit de unșpe mii de ori de pereți, din simplul motiv că nu sună.
M-am îmbrăcat cu "uniformă" de la vechea mea școală: pantaloni negri, de stofă, un sacou negru din același material, o cămașă albă cu mânecă scurtă și o pereche drăguță de balerini albi. Toate lucrurile le aveam în dressing, pentru că la demisol nu aveam dulap, tata a transformat celelalte camere în "locul meu de joacă", deși eram puțin nervoasă, pentru că locul meu de joacă era în renovare.
Nu mă aștept să rămână după mine, după scena de azi dimineață, așa că, deși urc la etaj și arunc o privire pe ușa întredeschisă a biroului lui, nu îndrăznește să îmi spună ceva. Știu că mă vede, și mai știu și că îi pare rău, dar crede că mă enervează. Nu e adevărat, și chiar de-ar fi, nu am cum să-l dau de pereți.
Cobor scările reședinței noastre și mă îndrept pe jos către liceul Bolton Break, însă e operațiune eșuată: liceul e la mai mult de 2 kilometri de casa mea. Fac semn unui taxi și mă urc în primul care oprește. E ora 7:26 deci mai am timp.
Cum stăteam în taxi, în locul din stânga șoferului, văd câteva limuzine ce par că ne urmăresc, însă inspir din aerul ce miroase a odorizant de mașină și închid ochii, visând la patul meu cald și moale..
-Domnișoară? întreabă șoferul timid.
-Da? tresar trezită din somn. Am ajuns deja? continui eu amețită, de parcă nu zăream sigla "Bolton Break" în fața ochilor.
-Da... șoptește conducătorul taxiului, parcă așteptând ceva.
Mă uit la el, se uită la mine..mă uit din nou la el și el din nou la mine. Nu îmi dau seama ce vrea, așa că continui să mă holbez la bătrânelul cel simpatic, care nu s-a supărat că i-am murdărit geamul cu fața. Deci...ce vrea?
-Face 3 dolari 50, surâde el într-un final.
Deci asta vroia! Îi întind o bancnotă de 5$ și ies, fără să mai aștept restul: e 7 și 50 de minute; o să cam întârzii la prima mea zi de liceu...
În fața liceului, rămân șocată: ce e cu...? Cu tot! Ce mincinoși! Nu e deloc modern, și nici măcar nu are gardurile vopsite ca lumea: rugina le mănâncă cel puțin pe jumătate, câteva țigle de pe acoperișul înalt lipsesc iar de pe fațadă se zăresc pete întregi de...mucegai? Un îngrijitor trece rapid pe lângă mine, aproape dărâmându-mă: se aude clopoțelul.
Las uimirea deoparte și urc pe toate cele 13 scări ale liceului și dau într-un hol imens, cu dulapuri pe fiecare perete. Pereții sunt azurii iar dulapurile sunt vopsite într-o nuanță ciudată de crem. Sunt singură pe holuri și tot ce aud sunt pașii mei. Cu disperare, caut biroul directoarei, și în destul de puțin timp îl găsesc la etajul unu.
-Nu vă supărați...îmi dreg glasul la intrare.
-Da? întreabă doamna ce stă la birou.
-Am întârziat, și mă tem că nu știu care e clasa mea..
-Ai întârziat?! șoptește cu expresie intrigată pe fața ei. Cu două săptămâni, da...ai cam întârziat.
-Huh? Pe site scria că începe pe 19 septembrie..
-Site-ul nu e corect, nu a mai fost actualizat de 2 ani! râde doamna Pearl, după cum deslușesc literele de pe ecusonul ei.
I-am înmânat fișa mea, cam mută de uimire.
-Dar Bolton Break nu a fost niciodată modern, nu?
-Ai ghicit, surâde ea în timp ce îmi citește foaia. Cel puțin, nu corpul ăsta. Corpul celălalt a ars anul trecut. Îmi pare rău că ți-am distrus speranțele de a avea un liceu de vis, dar nu prea mai avem sponsori și nimeni nu ne ajută să ne repunem pe picioare. Media de admitere e 9,30, tu ai intrat cu 9,88 deci ești a....
O las să bâiguie numere la întâmplare preț de 2 minute, când o aud strigându-mă.
-Clasa a-IX-a B. Ești a patruzecea pe liceu, ține-o tot așa! spune și îmi înmânează o foaie. O să-ți motivez absențele pe motiv de... site al școlii.
-Că tot veni vorba de site, în fișa mea școlară...
-...scrie că ești campioană la toate concursurile de programare pe grupa de vârstă 14-21 ani, bine, bine...o să te caut eu, surâde și îmi face semn să stau pe hol. O să fac eu introducerea, la ora următoare.
Mi-am scos veșnicul-târât-după-mine Mp3 și am dat shuffle, ieșind din birou, în timp ce îmi verificam telefonul. Aveam un mesaj de la tata:
"Astăzi ai fost cam impertinentă. Nu știu unde umblii, dar școala a început de acum 2 săptămâni. Vino acasă."
Nu știam ce să-i răspund, așa că m-am așezat pe un scaun de lângă ușa biroului doamnei Pearl și m-am bucurat de muzica ce-mi bubuia în căști: "Turn up the lights in here baby/Extra bright, I want y’all to see this/Turn up the lights in here, baby/You know what I need/Want you to see everything/Want you to see all of the lights"
Aud vag un clopoțel, prin ritmul melodiei; s-a sunat de pauză deci ar cam trebui s-o șterg de pe hol dacă nu vreau să fiu ținta bătăilor de joc în următorii patru ani.
Merg la baie și mă închid în una din cabinele ce au o toaletă. Ușa băii nu stă închisă mult timp iar în baie mai intră cinci fete, vorbind tare. Printre voci disting vocea lui Tiffany Jones, cu care m-am întâlnit la Pull&Bear. Norocul meu că am o memorie atât de bună încât să rețin și timbrul vocal.
-Deci ce zici, Cara? o întreabă Tiffany pe una dintre fetele cu care venise.
M-am urcat cu picioarele pe colacul de la toaletă și le puteam zări în oglinda cea mare, din fața chiuvetelor.
-Spunea că ar vrea să intre în echipa de majorete, răspunde fata din spatele ei, fată cu trăsături asiatice; ochii micuți, părul negru prins într-o parte și buzele micuțe și palide.
-Tu, în echipa de majorete? mimează șocată o tipă micuță de statură și mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată. Când o zbura chiloții mei!
La remarca blondinei, toate cele patru capre izbucnesc în râs. Patru dintre ele stau în poziție de atac în fața fetei care ar dori să intre în echipa de majorete. Fata stă cu mâinile pe lângă corp și privește când în jos când la ele, fiind nesigură pe ea.
-La corpul ăsta al tău?! spune ironică Tiffany. Cu șuncile astea ale tale nu te-ar primi nici majoretele porcine! continuă și îi ridică puțin bluza, dezvăluindu-i abdomenul.
-Îți dai seama ce ne ceri? atât de multe fete din școală și-ar da până și sufletul ca să fie în echipa de majorete, fete care arată chiar fantastic, și tu, care arăți ca un porc umflat cu pompa...oh doamne! Cât de proastă ești?
-Calmează-te, Sara! șoptește Cara și o trage pe mulatră puțin mai aproape de ea, semn să tacă pentru a nu creea probleme cu Tiffany.
-Știi ce cred eu de tot căcatul ăsta? întreabă cea care a stat la o parte, o fată cu părul lung și mov, cu statură de model. Ar trebui să lași pretențiile deoparte și să te limitezi la ceea ce poți tu, adică nimic! spune și scuipă guma pe pantofii fetei.
-Ashley! strigă fata într-un acces de curaj, atunci când vede că fetele dau să plece, însă continuă cu o voce aproape șoptită, deloc convingătoare: dar...dar știu să dansez! Știu toate figurile voastre de dans!
-Dar Chelsea, începe Ashley lingușitor, tu în uniformă arăți ca un porc thailandez în chiloți tanga! și începe să râdă, împreună cu celelalte trei.
-Uite cum facem, spune Tiffany după câteva secunde de gândire, dacă scapi de cel puțin cinci kilograme de grăsime, ne gândim la probabilitatea de a te băga în echipă. Până atunci, nu.
Chelsea, fata cu care celelalte patru stăteau de vorbă, își ridică fața de la pardoseaua în model de șah și se uită șocată la ele:
-Dar deja am slăbit 3 kilograme! Într-o săptămână! se plage ea.
-Da, și noi te credem, râde Cara.
-Cara, nu te mai prosti, ție ți-am spus! Și ai zis că o să vorbești cu ele dacă slăbesc vreo trei kilograme.
Toate cele patru încep să râdă prostește.
-Nu îmi pasă cum faci, dar dacă nu slăbești cinci kilograme, poți să-ți iei adio de la viața ta socială în acest liceu! zice Sara arătând cu degetul arătător către fața lui Chelsea.
-Să mergem, fetelor! spun Ashley și Tiffany la un loc, în semn că au încheiat discuția.
Cât de bine! Oh, doamne! Începeam să amorțesc și să amețesc de nervi... în locul acelei fete le-aș fi dat cu capul de toți pereții dn școală, și nu sunt puțini.
O aud pe Chelsea cum începe să plângă și se aruncă asupra vasului de WC din cabina alăturată, vărsând tot micul dejun și gustarea de la miezul nopți. Inspir adânc și ies din cabină, întorcăndu-mă către cabina deschisă unde micuța fată cu părul maroniu hrănește cam toată populația de rațe americane.
-Nu trebuie să le asculți, spun eu cu o voce mai tremurândă decât mi-am dat seama că ar ieși.
-Tu...nu.. știi... ce viață groaznică duc eu la Bolton! oftează printre câteva suspine. Și e doar a doua săptămână, pentru numele Domnului!
-Gândește-te doar la ce viață groaznică duc ele ascunzându-se sub cupola perfecțiunii, spun și îi întind un șervețel, pentru că lacrimile îi curg din ce în ce mai repede și mai multe. Nu îți fă griji, Chelsea, dansează dacă asta vrei, cântă, dacă asta te face fericită...fă tot ce îți place, și să nu îți pese dacă cineva se bagă între ține și fericirea ta, doar treci peste!
-Mulțumesc, îmi răspunde și se uită adânc în ochii mei, încercând să îmi citească sufletul
Își șterge lacrimile și ne ridicăm amândouă de pe gresia rece, apoi o ajut să se uite în oglindă.
-Asta ești tu, și nu contează cum arăți, dacă ști să te faci înțeleasă, auzită și ascultată! Nu te distruge pentru niște proaste care nici nu au învățat să se șteargă bine la nas.. Fii tu! îi zâmbesc eu prezentându-i fiecare aspect atrăgător pe care l-ar putea evidenția.
E frumoasă, indiferent că are cincizeci de kilograme sau șaizeci și două. Văd că e mai bine, deci eu mi-am terminat treaba. Se sună, iar eu trebuie să fiu lângă directoare să îmi arate clasa mea de pușlamale.
***
Am ieșit pe holul ce e la fel de pustiu ca în fiecare oră. M-am uitat pe foaia pe care mi-a dat-o Directoarea Pearl și am început să alerg către etajul doi, la clasa a-IX-a. Directoarea era în fața ușii, privindu-mă amuzată.
-Deși ai întârziat, ești iertată pentru că nu ești dezmățată, spune și îmi aruncă o privire admirativă.
Știam eu că e o alegere bună să îmi iau "uniforma". A intrat în clasă, cu mine pe urmele ei, întrerupând ora profesoarei de geografie, ce nu părea prea încântată. Știam deja ce trebuie să fac: să stau în fața clasei și să nu am nicio expresie pe față, nicio emoție.
-Ea e Robyn Amber McThorn și e o elevă nouă, îmi face Directoarea Pearl o descriere mai mult decât evidentă.
Se aud câteva exclamații. Le recunosc pe Sara și pe Cara, dar nici urmă de Tiffany și Ashley. În schimb, e una mai a naibii în prima bancă, picior peste picior, molfăind gumă de zor. O avalanșă de greață roz mă cuprinde când o studiez mai bine: un decolteu imens, extensiile blonde se lungesc până pe la buric pe sub părul ei natural, de o culoare șaten-maronie, pantalonii sunt din latex iar în picioare are sandale decupate cu toc de șapte centimetri. Buzele îi sunt vopsite cu un roz palid iar genele îi sunt alungite cu un rimel extrem de țipător și aplicat total greșit.
-...deci aș vrea ca voi să o primiți cu brațele deschise pe Robyn, pentru că nu cred că vă va dezamăgi în vreun fel, îmi întrerupe Directoarea Pearl gândurile despre cum ar arăta colega mea cu capul tăiat și atârnat de steagul de la intrare.
Ca și cum nu aș fi avut vreo problemă de integrare, zâmbesc dulce iar Directoarea îmi face semn să mă duc în ultima bancă, unde e singurul loc liber din clasă. Lângă mine, un băiat este intens captivat de Nintendo-ul lui, într-un joc ce aduce a Lord of The Rings, în varianta LEGO.
-Pe mine deja m-a dezamăgit...comentează fata la care mă holbasem din fața clasei.
Toți ochii se întorc spre mine și unul dintre băieți îmi face semnul "Piei satană!". De parcă m-ar interesa ce crede el. Directoarea ne mai scrutează odată cu privirea și iese din clasă, lăsând-o pe profesoara de geografie să își continue lecția despre peninsulele Americii. Eu una sunt total captivată de jocul colegului meu de bancă. Bănuiesc că nu a realizat că e cineva lângă el, pentru că odată ce a pierdut nivelul, îmi simte prezența și se întoarce încet, ca și cum aș sări pe el în secunda următoare și l-aș nenoroci. Îmi lipesc un zâmbet idiot pe față și îi întâmpin pivirea scoțând limba în mod ostentativ.
-Bunăă... șoptește întrebător.
-Daaa, trecem peste. Eu sunt Robyn, zic și îi întind mâna prietenește.
-Allen, încântat! spune și zâmbește drăguț, așa cum numai băieții știu să zâmbească.
Încep să râd muțește, pentru că am atât de multe amintiri legate de zâmbete dulci și inocente ale unor drăcușori și jumătate.
-Domnișoara cea nouă, la hartă, te rog! tună profesoara de geografie astfel încât toate muștele inexistente de pe tavan au tăcut.
Mă ridic sfidătoare: cât se poate înșela în acest moment. pășesc rar, cu curaj; doar o materie la care mă pricep, nimic mai puțin. Lecția este despre peninsule, și e relativ ușor să le arăți pe hartă.
-Spune-mi peninsulele Americii. Dacă ai fost atentă, nu ai cum să nu le știi, râde ea ca și cum m-ar fi prins cu ceva în minus.
Mă uit întrebătoare la hartă, însă îmi răspunde că nu: trebuie să i le enumăr.
-Nimic mai simplu, doamna profesoară, zic și încep: Peninsula Labrador, Peninsula Florida, Peninsula Yucatan, Peninsula California și Peninsula Alaska.
-Golfurile Americii, râde arogantă.
-Dar nu le-am făcut! o atenționează unul din colegi.
-Le-ai făcut la școală! răspunde profesoara.
-Eu una nici nu mai țin minte ce am mâncat aseară! comentează blondina.
-Nu te-am întrebat. Le știi, colega?
-Da, surâd angelic. Golfurle Americii de Nord sunt Golfurile Hudson, Mexic, Californiei și Alaska.
-O doamne, ce tocilară! remarcă blonda, iar la remarca ei stupidă începe să radă jumătate de clasă.
Telefonul profesoarei sună și ea e nevoită să răspundă, iar clasa face liniște absolută. Se pare că Geografia este ora de care acestor adolescenți le e frică; ei bine, sunt aici să sparg gheața. Îmi duc o mână la spate, și mă intrc puțin, cât extensionata cea blondă să mă zărească, mă uit peste umăr și o întreb în șoaptă, dar cât să audă toți:
-Barbie, am ceva aici? și în momentul următor îi arăt al treilea deget, fază la care nu doar jumătate, ci toată clasa începe să râdă, enervând-o la culme pe profesoară.
-Barbiee! se aude un murmur colectiv.
Blonda roșește rău de tot și se enervează, începând să zbiere din secunda doi:
-Liniște, ratatilor! iar profesoara face ochii mari și iese din clasă, în semn că are o conversație mult prea importantă pentru a renunță la ea.
Imediat ce profa iese pe ușă, primesc aplauze pentru faza plină de tupeu. Îi fac cu ochiul domnișoarei "extensie" și ea îmi spune că pot să îmi fac griji.
-Poți să mergi la loc, m-ai convins! spune profesoara și deschide catalogul în timp ce eu mă târăsc învingătoare la locul meu din ultima bancă. Brittany, ai să mergi la biroul directoarei, anunță în continuare. Nu știu ce se întâmplă cu tine, dar deja ai porniri din acestea la mai multe ore, nu numai la orele mele! Profesorii se plâng! turuie aceasta, iar restul orei e ocupat de predicile nefolositoare și lecția despre insulele Americii.
Clopoțelul se aude ca o binecuvântare peste tot liceul. Allen își bagă Nintendo-ul și dă să iasă, însă nu poate, deoarece eu stau la margine. Mă uit întrebător la el, așteptând să-mi spună unde ar trebui să merg în pauză, însă el mă scrutează cu privirea și pe un ton răspicat șoptește:
-Ce nenorocire în ziua de azi...nu mai am voie să mă duc nici măcar la baie!
Încep să râd de fața serioasă pe care a adoptat-o și mă dau la o parte. Deci nu îmi zice nimeni cum merg lucrurile pe-aici? Ok, văd eu ce fac. Mă ridic și mă uit peste orar: Astronomie. Fantastic! Trebuie să mă gândesc ce o să-i mai fac lui Barbie în această oră. Ies pe hol, unde toată lumea e pe grupulețe: băieți tocilari, fete ce încă nu au descoperit cu ce se "mănâncă" băieții, echipa de fotbal a școlii, și...o ce bine! Un colțisor de relaxare! La capătul holului se află niște scaune și niște mese. Spre marele meu noroc, există câteva scaune libere. Îmi aleg un scaun, îl întorc și iau loc sprijinindu-mă cu bărbia de spătar, butonând de zor telefonul. O bătaie fină pe umăr îmi distruge fericirea creeata de faptul că am câștigat cupa de bronz la Angry Birds. Îi văd reflexia în ecranul telefonului iar parfumul Chanel No. 5 se poate simți de la un kilometru depărtare. Un singur cuvânt de spus: Barbie.
-Ce s-a întâmplat, blondino, ți s-au spart silicoanele și nu știi ce să faci? o întreb întorcăndu-mă spre ea, în timp ce îmi bag telefonul în buzunar.
-Ce ai cu mine? mă întreabă cu o voce de miloagă.
-Prezența ta mă enervează, asta-i tot..și comentezi, și te crezi cea mai cea..
-...păi dacă sunt, nu mă cred..tu ce zici? întreabă ridicând o sprânceană aproape perfect milimetrică, crezând că dacă mă sfidează mă va intimida în vreun fel.
Mă ridic și învârt scaunul, pe care mai apoi îl împing într-o mișcare perfectă, direct la locul lui. Că tot veni vorba de intimidare.
-Vrei să te pui cu dracu'? Sau ce? Ți s-a urât cu botul pe care îl ai și-l vrei umflat? întreb eu într-un mârâit sadic. E adevărat că e mai înaltă ca mine, dar asta pe toace. Că dacă mă bag și eu să port tocuri, se uită lumea la mine ca la nori.
-Haha! schițează ea un zâmbet tâmp, și-și pune mâinile în sân, mărindu-și astfel volumul pieptului deja prea mare. Cine ești tu să crezi că în liceul asta faci regulile? Noi le facem! și cu încheierea ultimei propoziții, în peisaj apar Sara, Cara, Ashley și Tiffany.
-Aha, și cine a spus asta? În două săptămâni deja ați organizat o ierarhie socială? spun sarcastică privind cum tot mai multă lume se adună în jurul nostru.
-Da, spun Cara și Sara la un loc. Ești total în plus, adaugă Cara pe un accent ciudat.
-Câți dintre cei prezenți sunt de acord cu voi ca șefe? V-ați întrebat vreodată?
-Nu, nu ne pasă ce cred ceilalți, șuieră Ashley.
Ashley îmi parre cunoscută...amintirea unei dup-amieze de vară, în care am ieșit pentru prima dată în lume...Ashley! Cum puteam să o uit? Scândurică de la concursul cu tricouri ude.
-Ei bine? Cine vrea să ducă o viață de anorexie, cu depresii nenumărate, avându-le pe ele la conducere? întreb pe un ton rigid, ca să înțeleagă că nu e de glumă.
-Eu una nu, zâmbește Chelsea din spatele meu. Odată cu ea, alte câteva fete rostesc aceleași cuvinte.
-Cine te crezi tu? urlă Tiffany arătând cu un deget strâmb către fața mea. Ți se pare că te-a întrebat careva ceva? Crezi că tu faci regulile?
-Tiffany, m-ai dezamăgit! îi spun fără să mă dau bătută. Și nu eu fac regulile, ci majoritatea. Așa că reginele sunt detronate.
-Și cine vine în locul nostru, mă rog? întreabă Sara.
-Cine a zis că avem nevoie de conducătoare? se bagă în discuție Zoe, o altă fetișcană de clasa a-IX-a.
-Uite, ratatelor, preia cuvântul Barbie, aveți o nevoie extraordinar de mare de un fashion-icon, pentru că singure nici nu ați ști să asortați culorile!
Cam toate fetele ce erau în spatele meu încep să râdă.
-De la tine, dezbrăcata liceului? râde cu lacrimi o puștoaică din clasa mea.
Cele cinci fete se aliniază drept în fața mea și, cu ochii mici, își îndreaptă degetele către mine, spunând în cor:
-E doar vina ta! Pregătește-te să fii umilită! continuă Brittany, și, în același timp se răsucesc cu o piruetă și pleacă.
Chiote și râsete se aud în spatele meu, semn că nu am făcut-o degeaba. După 5 minute de lenevit pe scaun și butonat telefonul, altcineva îmi pune mâna pe umăr. Nu e Brittany, nu mai are tupeul după ce am nenorocit-o la schimbul de replici, eu și fetele mai curajoase. Nu, este un băiat și încă unul bine făcut.
-Las-o în pace pe Bar...Brittany, se corectează de la "Barbie" la numele ei adevărat, și după o pauză, continuă propoziția: sau o să te fac să regreți până îți dă sângele pe nas.
Ohooo, încă unul care nu știe unde îi e locul? "Nu, nu te băga...lasă-l în pace, poate fi periculos!"îmi șoptește scumpa și neprețuita mea conștiință. Greu de crezut, dar mi-am înfrânat fiecare părticică ce dorea să se pună în gură cu el, și nu erau tocmai puține părți. În schimb, îmi întorc capul și îl privesc cercetător: e înalt, șaten, cu ochii negrii și extrem...dar extrem de bine făcut. Mă ridic pacifistă de pe scaun și îmi indes telefonul în buzunar, uitându-mă adânc în ochii lui iar el îmi întoarce privirea.
-Și tu ești...cine? spun în șoaptă, pentru că ceva mă sperie teribil la el, și nu realizez ce.
-Cineva care o să mai apară în viața ta dacă nu te lași de miștouri, surâde cu jumătate de gură.
Nu, nu, nu! Zâmbetul lui nu îmi aduce niciun sentiment cunoscut, ci mai degrabă un fior adânc pe sirea spinării.
-Aha, deci statutul tău social este de iubit al lui Barbie? întreb ca și cum aș fi complet neafectată de prezența lui și de mâna ce încă se odihnește pe umărul meu.
Îmi întoarce o privire mirată și șocată. Am nimerit-o. Niciun băiat nu s-ar băga la mijloc pentru Barbie, decât unul ce ar vrea să o ducă în pat pentru o noapte. Își îngustează privirea și se uită și mai adânc în ochii mei. În secunda următoare palma lui îmi atinge obrazul într-un mod violent ce mă dărâmă: mi-a dat o palmă. Simt cum zona mi se încălzește rapid și mă ridic într-un salt. Sunt din nou în fața lui și știu ce i se vede pe expresie: jenă că cineva i-a descoperit secretul. Și mulți nervi.
-Nu mai spune asta niciodată! mă amenință.
-Sau ce?
-Sau o să suferi! Amarnic!
-Nu, nu o să sufăr, niciodată nu las lucrurile așa, fără să-mi iau revanșa. Ți-o chelesc pe Barbie, nu e nevoie să mă rogi atât! surâd dulce, fără să mai fiu afectată de privirea lui.
-Te rog...spune cu jumătate de glas, dar îi întrerup cuvintele cu degetul meu apăsându-i gentil buzele.
-Stai liniștit, nu o să afle nimeni! și plec de lângă el, lăsându-l într-o ceață totală.
-Eu sunt Chad, apropo! strigă din spatele meu.
-De parcă mi-ar păsa, răspund și cu degetul din mijloc.
~ Din Perspectiva lui Chad ~
Am auzit-o pe Brittany plângându-se despre o "t*rfa" ce a umilit-o. Fiind iubitul ei secret, nu prea puteam să fac altceva, înafară de a mă duce să o pun la punct pe fetișcana ce s-a băgat între iubita mea și tronul de regină al școlii. Nu, nu sunt nebun să o idolatrizez așa pe Bar...Brittany, firi-ar ea roșcată, deja mi-a intrat în reflex chestia cu Barbie! Dar nu sunt nebun de o idolatrizez așa pe Brittany...oricine ar vedea corpul ei în costum de baie ar proceda la fel. Da, profit de ea, pentru că și ea și-a bătut joc de mine când eram în clasele mai mici. Acum nu mai știe cine sunt pentru că datorită găștii mele m-am schimbat complet.
Ah, uite-o! Căpățâna ei ar putea înroși câteva planete întregi..o să fie ușor!
-Las-o în pace pe Bar...Brittany, firi-ar! mă încurc eu la numele ei, pentru a zecea oară de când am auzit faza. Stau puțin pe gânduri și coninui fraza: sau o să te fac să regreți până îți dă sângele pe nas.
-Și tu ești...cine? mă întreabă cu o voce desprinsă parcă din rai.
-Cineva care o să mai apară în viața ta dacă nu te lași de mistouri, și fac zâmbetul acela care le inebuneste pe fete.
E incredibilă, se uită la mine ca și cum aș veni de pe Marte...într-un fel mă simt expus deoarece mă studiază ca și cum mi-ar citi sufletul...precum o carte. Mâna mea e încă pe umărul ei, și simt cum o traversează fiori. Începe să îi fie frică, dar dacă ar ști pentru ce fac, poate nu ar mai tremura la fel ca un miel la tăiere.
-Aha, deci statutul tău social este de iubit al lui Barbie? mă întreabă pe un ton ce îmi arată că m-am înșelat: nu îi e frică, e nervoasă.
Ei bine, eu sunt și mai nervos! Condus de un impuls sălbatic îi trag o palmă de săraca se răstoarnă pe podea. "Ce ai făcut?! Prost, prost, prost! Oh, ești un bou cretin! Cum să dai în ea?"îmi zbiară conștiința în toți creierii. Din fericire, nu am omorât-o, pentru că în secunda următoare, piticania cu cap roșu e din nou în fața mea.
-Nu mai spune asta niciodată! spun eu pe cel mai serios ton posibil...pe bune, chiar nu aș vrea să afle lumea, pentru că mi-aș distruge reputația profitând de Brittany...sau cine știe?
-Sau ce? mă sfidează cu fiecare armă posibilă: privirea, tonul, gestica.
-Sau o să suferi! Amarnic! continui eu să o ameninț.
-Nu, nu o să sufăr, niciodată nu las lucrurile așa, fără să-mi iau revanșa. Ți-o chelesc pe Barbie, nu e nevoie să mă rogi atât! zice ea plină de curaj.
Brusc, îmi aduc aminte de ceva: știe că sunt iubitul lui Bar...Brittany! Oh, nu, nu o pot lăsa să plece!
-Te rog...rostesc cu jumătate de glas, aproape scâncit, dar mă întrerupe, apăsând ușor un deget pe buzele mele iar eu o privesc puțin șocat.
-Stai liniștit, nu o să afle nimeni! zâmbește angelic, și se îndepărtează de mine.
-Eu sunt Chad, apropo! strig din spatele ei, arătând ca un ratat.
-De parcă mi-ar păsa, răcnește ea cu disperare, arătându-mi al treilea deget.
Ce fel de creatură am întâlnit?! Și ce păr are! Zici că e în flăcări...și pistruii ăia. Chiar că nu aș vrea să mă mai pun cu ea, nu îmi pasă ce zice Brittany.
Mă îndrept către sala unde Brittany își bea cafeaua cu degețelul mic ridicat. Oh, cât de falsă poate fi!
-Mă bucur atât de mult că ai pus-o la punct! râde și îmi face cu ochiul.
Brusc, ceva se schimbă în mine. Dacă înainte o agreeam, acum tot ce simt e greață și repulsie față de mine. Ce am făcut? Îmi duc mâinile prin păr, încercând să mă calmez, însă nu pot.
-Scuze, Britt...nu cred că o să meargă! și mă las pe spate, trântindu-mă cu forță de spătarul scaunului din lemn.
-Poftim?! urlă ea din tot raunchii, iar vocea îi urcă încă o octavă. Te desparți de mine?! șoptește plină de venin. Îți dai seama ce faci?
-Da, fac ceea ce e bine, îi răspund și mă ridic de pe scaun.
-E din cauza ei, nu? întreabă cu lacrimi în ochi.
-Nu. E din cauza mea.
Aș fi vrut să continui și să îi povestesc tot ce am pe suflet, însă e Barbie, și este în stare să dea și la ziare dacă pe ea o pune într-o lumină bună. Începe să plângă cu suspine iar gașca de pupincuriste apare imediat lângă ea. Ridic indiferent din umeri și ies din clasă; pauzele la Bolton Break sunt de câte douăzeci de minute, iar cea de masă e o jumătate de oră, dar mai sunt vreo câteva secunde și se sună.
~ Din perspectiva lui Robyn ~
Noroc că puștiulică-ăla-Chad nu e în clasă cu mine. Nu știu ce m-aș fi făcut dacă aș fi fost nevoită să dau cu ochii de el în fiecare minut în care respir aerul îmbâcsit de la Bolton Break. Mă așez lângă Allen, care acum stă cu picioarele pe masă și dormitează.
-S-a sunat, îl anunț eu, iar el își da picioarele jos de pe masă și îmi pune mână pe cap.
-Să mi-o spui atunci când chiar o să-mi pese, râde el.
Profesorul intră ca un fulger în clasă, exact după ce și ultimul elev s-a așezat în bancă.
-Scoateți o foaie de hârtie, ne ordonă el. Tu nu, Robyn, continuă, chiar dacă nici măcar nu se uită la mine.
-Ajutor, murmură Allen.
-Ok, surâd eu.
Profesorul scria de zor subiectele pe tablă iar eu îi dictăm lui Allen din caietul lui.
-Dacă iau zece, te scot în oraș, anunță el încercând să pară macho.
-Donhuan, te rog! Mă flatezi, chicotesc amuzata de tupeul puștiului. Dacă te ajut o fac pentru că nu prea mai am ce face în rest. Acolo e 12, nu 8! îl atenționez iar el corectează.
I-am dictat ce mai era de scris și a dat lucrarea primul. După aceea, încep să mă gândesc la "factorul Barbie"; e evident că Brittany e conducătoarea lor. Și sunt cinci! Cinci! Nu e ca și cum ar fi trei, sau patru! Cinci, five,fünf, cinque, cinq, cinco, tano[swahili]..și pe alte multe limbi! Ce le trebuie lor să fie cinci? Adică, la ce folosesc? Toate se îmbracă la fel, mai ales Cara, Sara și Tiffany, iar Ashley se îmbracă la fel ca Brittany. Ce copile!
Îmi înfig căștile în urechi și pun ceva ce mă binedispune: Rihanna - Rockstar 101. Fredonez, acompaniată de gesturi vulgare, gândindu-mă la cum să fac să supraviețuiesc următorilor patru ani dacă deja în prima zi pățesc atâtea;Rocking this skirt/Rocking this club/Got my middle finger up/I don't really give ă f*ck!
Da, da! Acesta e răspunsul...la toate întrebările! Nu e patrujdoi, cum cred unii fraieri! Da, degetul al treilea e răspunsul. Allen deja se uită la mine ca la o idioată cu jumătate de creier mâncată de un zombie.
-Ce? Nu ai televizor acasă?! îi răspund enervată.
-Ești simpatică, se justifică el, făcând pe nevinovatul.
-Aha. Mersi..Cred.
Profesorul corecta lucrările celor care deja le predaseră iar Barbie plângea de rupea banca, și pe de-asupra, mai și suspina de răsuna în toate cotloanele școlii.
-Nu e corect, dom'profesor! se plânse ea ca o fraieră. Trebuia să ne anunțați! continuă în prostie.
Profesorul nu răspunde și se ridică brusc de la catedră, cu un teanc de foi în mână.
-Brittany, termină cu smiorcăială și dă lucrarea odată, ești ultima care nu a dat-o! anunță profesorul. Smith, zece! Felicitări puștiule, ai fost singurul care a făcut-o perfect! zâmbește profesorul cu admirație către colegul meu de bancă.
Zâmbesc complice iar el îmi ciufuleste părul.
-Urmează pauza mare, de masă. Să vii cu mine, te scot la prânz, șoptește Allen cu subînțeles.
-Nu e nevoie, stai calm.
-Eh, măcar am încercat.
-Ai încercat ce?
-Să te răsplătesc pentru că m-ai ajutat la lucrare la astronomie, doh! zice și face o față de copil retard.
-Bine, știi cum m-ai putea răsplăti?
-Cum naiba?
-Să-mi spui cam cum sunt toți profii și de cine trebuie să mă feresc, unde e cantina, care e dulapul meu, unde e sala de sport și toate cele.
-Ok...cred că o pot face! inspiră adânc și îmi întinse un portofoliu. Cam tot ce am făcut până acum.
***
Când se aude clopoțelul Allen mă apucă de umăr și mă ridic, așteptând să văd ce dorește.
-Mă duc la directoare să văd care ți-e dulapul, anunță el foarte mândru de responsabilitatea căpătată.
-Aha, mulțumesc! răspund căutând în ghiozdan după portofel; aici era, lângă dosarul meu.
Îmi bag portofelul în buzunarul de la spate și ies din clasă. Mă rezem de tocul ușii, uitându-mă cum toată lumea se uită admirativ la mine. Bărbie iese din clasă, aruncându-mi sulițe din priviri și se oprește drept în fața mea, intervenind între privirea mea și Allen care vorbește cu directoarea despre "noua colegă".
-Termină să te mai pui cu mine! ragneste ea de se opresc din discuție vreo șase grupuri la auzul vocii ei.
-Sinucide-te! îi răspund eu calmă.
-Huh...?! întreabă ea alarmată.
-Ocupi aer degeaba, surâd eu.
-Uite, nu îmi pasă din ce cocioabă de revoluționari vii, dar aici, eu fac legea. Holurile joacă după cum zic eu, nu după cum gândești tu în căpățâna aia goală.
-Bine zis, o atenționez; tu zici cum joacă holurile, dar eu o gândesc. Te-ai trădat singură, și ai nevoie de o pauză, ți s-a întins machiajul, domnișoară! râd eu batjocoritoare.
-Cum îndrăznești? urlă ea din nou, de data asta scoțându-și oglinda să se verifice. Du-te înapoi în sătucul tău de oameni mizerabili, și lasă-ne pe noi să facem legea, continuă atunci când celelalte patru erau în spatele ei.
-New York, sătuc de mizerabili...ești praf, Barbie, praf! o anunț eu, iar Allen îmi face semn să mă duc la el.
-Asta-i cheia de la dulapul tău, mă anunță și îmi arată un dulap albăstrui, nou, ce e la un dulap distanță de dulapul lui. Ce zici că mai vrei să mai știi?
-Unde-i...biblioteca? întreb gânditoare.
-Ah, asta o să o căutăm împreună...nu am nici cea mai mică idee unde e.
Îmi deschid dulapul și dau să deschid și sertarele ce se află în el, însă un detaliu mic îmi captează toată atenția; pe raftul cel mai înalt se află o carte, neagră, cu scris auriu pe cotor.
-Stai ca boul! Boule! râd eu cu o figură impasibilă, deoarece nu ajung la ultimul raft.
-Calmează-te piticanie! și îmi da cartea, suflând praful ce se adunase pe ea, făcându-mă să tușesc.
Brusc, nu mai e nimeni pe hol. Doar eu și Allen, și acea carte ciudată.
-"Viața în Liceu", citește Allen de pe cartea ce e acum în brațele mele.
-E grea că naiba! îl avertizez eu când vrea să o ia.
-Wooah! țipă Allen exact ca o fetiță. Cum...? Era mai ușoară când am scos-o de sus! Ce i-ai făcut? întreabă el intrigat.
- Nu știu, dar îmi e foame. Și nu cred că vrei să știi cum fac eu când îmi este foame....sau te riști?
-Nu, să trăiți! și se pune în poziție de drepți în fața mea.
În secunda următoare, mă ia de mână și mă trage către capătul holului. Fug după el, deși senzația mâinii lui calde, agățate de palma mea mică și albă, face mii de fiori să-mi străbată stomacul. Se întoarce brusc la mine și realizează de ce alerg ca o împiedicată: pentru că sunt șocată. Își smulge mână din mână mea și mormăie:
-Credeam că ești altfel...înaintând repede, coborând scările.
-Stai! Allen! spun eu aproape zburând pe deasupra scărilor de lemn.
-Ce e? tună el, aproape făcându-mă să mă dărâm.
-Dacă aș fi ca toate celelalte mi-ar fi păsat din părți de ce crezi tu despre mine! Sau nu...sau naiba știe! mă încurc eu în explicații.
-Și de ce, pentru o secundă am avut senzația că îți cam fuge inima după mine? întreabă el plin de siguranță.
-Poftim?! E prima zi, nici măcar nu știu unde e cantina și tu îmi spui că deja m-am îndrăgostit de tine?
-Eh, poate nu încă, dar curând o să fi îndrăgostită de mine, mai ceva ca Barbie de Chanel No. 5, surâde el atotcunoscător.
-Ok. Bine. Dacă tu zici așa, înseamnă că ești îndeajuns de sigur să pariezi, nu? întreb plină de speranță.
-Cu tine? O să câștig automat. "I don't need to count to three/ For you to fall in love with me!" recită el dintr-o melodie de la radio. Trebuie doar să fac ceea ce vă inebuneste pe voi, fetele, adaugă.
Într-o clipită sunt în brațele lui, oarecum strivită de perete. Îmi ia bărbia și mă provoacă să mă uit în ochii lui ciocolatii. Îi simt respirația fierbinte cum se odihnește pe fața mea și inima îi pulsează în dreptul mâinii mele: cu o mână mă ține de bărbie iar cealaltă e încolăcită în jurul taliei mele. Mâna mea încearcă să îl împingă, dar creierul se împotrivește, pe când cealaltă mână e pierdută undeva între corpul meu și corpul lui.
Surâde cu jumătate de gură, văzând că nu fac nimic. Și nu pot; sunt împietrită, de uimire și..altele. Cartea cu coperți negre se izbește cu zgomot de podea, făcându-mă să înghit în sec. El profită de acest moment și își lipește obrazul de obrazul meu, respirând lent în urechea mea. Fiecare secundă trimite în corpul meu firicele de adrenalină, și îmi creează o stare ciudată de euforie; în fiecare moment îmi doresc ca ăsta să nu fie doar un hol de la un liceu, iar el să se oprească din a-mi demonstra că mă poate face a lui. Nu poate...
Cu suspine, își îngroapă fața în părul meu portocaliu și mă strânge mai tare la pieptul lui puternic, ridicându-mă alți cinci centimetrii de la podea. Sunt micuță, și asta-i oferă curaj. Îi simt buzele rozalii cum îmi ating ușor obrajul, în ceva ce se dorește a fi un sărut pe obraz. Mâna de pe spatele meu nu se potolește, și îmi mângâie ușor sacoul, material ce amplifică senzația.
-Vezi, ești prea amețită...începe el.
Îl împing cu toată forța care îmi curge în vene, deși nu aveam de gând să o fac.
-Sunt prea amețită să refuz senzațiile? întreb eu învingătoare. Nu, dar știam că așa o să fie, și plec supărată, culegând cartea de pe jos.
Nu mă urmează, nu are curajul după ce aproape m-a sărutat. Mă plimb rapid pe holuri, căutând cu auzul o zonă mai agitată: Evrika! La parter, pe holurile din spate, o ușă imensă de lemn stă deschisă, arătând unde se desfășoară pauza de masă: într-o sală enormă, cu mese lungi din lemn masiv și scaune tapițate, cu coloane de susținere și pereți cu lambriuri de mahon, elevii liceului Bolton Break își savurează masa. Caut cu privirea o masă liberă, însă nu găsesc. Singurul scaun este la un grup de băieți, iar unul dntre ei catapultează cu lingura înghețată în Barbie.
Shane. Puștanul de clasa a-X-a se ia de o boboacă. Ce frumos! Îmi e foame, și mă pun la rând, în spatele lui Chelsea, care automat mă invită în fața ei.
-Merci! spunem amândouă în același timp. Merci pentru ce? întreb confuză.
-Știi tu, pentru ce ai făcut azi în baie...magia cu Barbie...
-Aaa, aia! Oricum făceam minuni, chiar dacă nu făceam atunci. Un hamburger cu extra-maioneză, spun când îmi vine rândul.
Spre deosebire de mine, Chelsea își ia doar o salată cu ton. Îi arunc o privire curioasă și îmi răspunde:
-Nu îmi e foa-...
-...și o felie de pizza cu ton, o cola mare și o porție de cartofi prăjiți! continui eu comanda în locul ei.
-Heeei? protestează Chelsea.
-Dacă nu ți-aș fi auzit stomacul de pe holurile de la etajul unu, aș fi tăcut și aș fi lăsat numai salata. Dar tocmai stomacul tău, care urlă de foame, m-a atras aici! zâmbesc eu dulce.
Chelsea își ia comanda iar eu plătesc pentru amândouă. Ea se îndreaptă către grupul ei iar eu către Shane și masa lui.
-Neața, necunoscuto! zice Shane când mă zărește, ca apoi să îi mai arunce înghețată lui Barbie.
Îmi ascund cartea cât de bine pot și iau loc, chiar neinvitată.
-Bună, mititico! râde unul făcându-mi ochi dulci.
În secunda următoare, Shane îi dă cu lingura în cap.
-Nu e jucărie. Pe ea nu o regulezi, comentează Shane.
-Da...ei îi faci alte-alea, spune pe sub mustăți un alt individ.
-Nici măcar, măi artist neînțeles! și blondinul de pe plajă îi trântește o lingură de mâncare peste pictura cu mazăre din farfurie.
-Aha, mersi...cred. Stai, tu îmi spui că nu sunt îndeajuns de bună pentru...?
-Nu, nu, nu, nu! spun el și încă patru băieți la un loc.
Sala începe să se elibereze, lăsându-mi de ales: să rămân cu cei mulți mușchetari sau să migrez? Logic că plec, deoarece nu vreau să împrumut din comportamentul lor de copii căzuți în cap. Mă mut la o masa din colț, și deschid cartea, înfulecând din hamburger.
-Tocilaraaaaaaaaaaa! zbiară Barbie când vede că citesc.
O laș în pace; prefața cărții e mult mai interesantă decât orice blondă cu țâțe mari. Și totuși,c a să fiu sigură, îi arăt al treilea deget. Doar așa, să fiu sigură.
"Probabil că mulți dintre voi, elevii de la Bolton Break, veți avea nevoie de un ajutor în a trece peste greutatiile tipice liceenilor. Acest jurnal își propune să vă [pată de cafea] ca să supraviețuiți universului idiot de la BB" semnează mai jos "Anelisze, Monroy, Charlie, Chalice și Zurry - anul 1995"
În paginile următoare sunt notițe de la fiecare, însă clopoțelul zguduie liceul și trebuie să mă duc la orele următoare: Matematică, Chimie și Fizică.
Toate cele trei ore zboară peste liceu, nimic interesant sau demn de povestit nepoților nu se mai întâmplă. Plus că, ciudatul de lângă mine nici măcar nu m-a mai privit. Îl rezolv eu, altă dată.
Indes cartea în ghiozdan și ies pe hol; îmi las în dulap umbrela, niște pixuri și un pachet de șervețele. Parcă dornică de încă o altă întâmplare umilitoare, Barbie trece pe lângă mine iar eu, drăcușor mic, îi pun piedică. Se răstoarnă ca un sac plin de chifteluțe stricate și începe să plângă.
-Scuzeee! spun prefăcută. Pur și simplu, nu suport ca persoanele de plastic să între pe teritoriul meu. Nu te mai freca prin fața dulaplui meu că data viitoare îți dau cu ceva în cap. Marș!
Barbie se ridică și mai umilită decât era și începe să alerge în direcția opusă dulapului, izbindu-se de un perete, apoi de altul, ca apoi să o ia la fugă în direcția bună. Zoe și Chelsea mor de râs în spatele meu.
-Zoe, se prezintă fetișcană.
E drăguță: are ochii albăstrii și pielea maronie închisă, ca de caramel. Rămân cu gură căscată la frumusețea ei: buzele roșii, ochii bleu-închis și o statură de fotomodel.
-Einchante! zâmbesc pocind vreo trei limbi.
-Ea e Robyn, surâde Chelsea, ajutându-mă în a mă prezenta.
-Uimită de...wow. Ești... wow. Adică, wow! Deci în concluzie...wow! mă bâlbâi eu studiind-o din cap până în picoare.
-Da, mersi. Orice ar însemna "Wow" la tine...
-Nu, e de bine! spune Chelsea, stai calmă. E doar șocată.
-Aaaa, chicotește Zoe. Păi și eu eram șocată că ai putut să o reglezi pe Barbie din trei gesturi.
-Mersi...zâmbesc eu angelic.
-Haide, a venit tata! spune Chelsea și o trage pe Zoe. Paaa! mă salută ambele în cor.
Nu apuc să le răspund, pentru că îmi vibrează telefonul: mesaj de la tata.
"Nu pot să vin să te iau. Vii singură."
Dupa o zi încununată de glorie contra creaturii roz, mă târăsc ca și cum aș fi ultimul om, către casa noastră. Casa mea, căci el este plecat aproape non-stop. Mințea. Știam eu că mințea. Nu are să fie diferit, în vecii vecilor! M-a adus aici ca să fie sigur că mă scăpa de colectivul în care intrasem: gașca mea de fraieri leneși, cu jumătate de creier legat la spate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu