Moment Pe Viata [Capitolul I]

Odată cu sfârșitul școlii, viața lui Robyn a luat o pauză neceruta; colegii ei erau împrăștiați prin toată America, prin Australia sau chiar Europa. Singurul lucru care o făcea să își aducă aminte de timpurile trecute erau pozele și filmările. Asta, categoric, după locurile și străzile pe care le trecea zilnic. Metropola nu este pentru oricine, asta e clar, însă Robyn este făcută să trăiască la New York.

Viața ei de liceu începe cu un oribil sfârșit al unei vieți normale și liniștite, în care distracția alterna cu mersul la bibliotecă și editatul unor programe pe care oricum nu crede că ajută pe cineva. Zi de zi, Robyn învățase să aprecieze locul unde se născuse, locul care o călise ca personalitate și ca persoană. Toate au însă un sfârșit, iar fericirea ei, proaspăt descoperită, se sfârșește odată ce află că tatăl ei este nevoit să se mute din New York în Los Angeles. Robyn ar rămâne la New York, să studieze la Eleanor Roosevelt, însă tatăl ei nu-i permite să îl lase singur.

-Dar tată, începe Robyn milogindu-se cu niște ochi mari de cățeluș, nu vreau să ne mutăm în Los Angeles! Te rog! Te Rog cu "R" mare, chiar dacă nu-l vezi! adaugă.

-Robyn, scumpa mea, îmi pare rău, dar actele sunt semnate, casa e cumpărată... nu putem da înapoi, se scuza Kyle gesticuland.

-Ba putem! Nu mă mut într-un loc în care nu cunsc pe nimeni doar penru că acolo primești cu 14 $ mai mult, urlă fata și fuge în camera ei, trântind ușa după ea.

-Nu e vorba numai de bani...draga mea, suspină tatăl ei frecându-și fruntea.

Nu vrea să o supere, însă trebuie. Și când trebuie să facă ceva, lucru venit din partea serviciului, atunci înseamnă că trebuie. Chiar dacă asta înseamnă să o rănească pe unica lui fiică. Se deplasează cu greu până în camera ei și deschide ușa cu un pocnet.

-Nu mai pot trăi în orașul ăsta, ii spuse pe un ton hotarat.

Se uită puțin la fața ei și oftă lung. Ca în fiecare zi, poartă un costum negru călcat la dungă de către Robyn și o cămașă albă, la fel de dreaptă. Bagajele ei sunt deja făcute iar Bob, un fost coleg de facultate de-al tatălui lui Robyn, le transportase în camion în urmă cu câteva ore.

-Eu pot, privește și A®nvatÄ, îi replică Robyn și se așează pe pervazul ce era acoperit odată cu niște saltele moi, de catifea. Toată viața noastră am trăit la New York și ne-am jurat că nu vom renunța la acest loc pentru nimic în lume, începe Robyn o predică nun tocmai ușor de digerat. De când mama s-a dus ești mai mereu plecat, îi reproșează. Ce diferență va face pentru tine că ești aici sau acolo? întrebă, însă nu îl lasă să îi răspundă. Niciuna. Eu sunt cea care îndură absența ta, tati. Eu sunt cea care stă singură cu orele, mâncând înghețată cu tona și lucrează până în noapte la un computer. Tu? Tu te plimbi toată ziua de la sediu la sediu...

-Robyn, termină! o avertizează Kyle, tatăl ei, destul de nervos.

-... și nici măcar nu te uiți pe geam să vezi ce ai pierdut, continuă ea. Stai pe bancheta din spate a unei limuzine și stai pierdut în gândurile tale...

-Am pierdut-o pe Jessica! urlă el, într-un final, simțind că nu se mai poate abține.

-Amândoi am pierdut-o pe mama! zbiară Robyn și sare de pe pervaz, din poziția melancolică.

Kyle rămâne cu gura căscată. Niciodată nu a discutat deschis despre asta cu Robyn. Și oare chiar îi duce lipsa? Oare chiar se simte Robyn cum se simte el în fiecare noapte? Pentru că, pentru Kyle e un chin dureros să se trezeasac în mijlocul nopții, dintr-un vis și să vadă că cealaltă jumătate de pat este, de fiecare data, goală.

-Îmi pare rău, șoptește Kyle într-un final, realizând că fiica lui nu are de gând să își ceară scuze.

Robyn nu-i răspunde. Iese pe lângă el și coboară scările în fugă. Ok, vrea Los Angeles? Perfect, pentru că Los Angeles va primi, cu vârf și îndesat. Urcă în limuzina lor și îl așteaptă, tăcută. Kyle o urmează la scurt timp și urcă în dreapta, la volan. Mâneca sacoului îi alunecă scurt iar Robyn vede, fără să vrea, un detaliu ce îi sare în ochi: pe mâna lui dreaptă e o brațară cu mărgeluțe albe, cuboidale, pe care scrie clar: "Daddy". Ochii i se umezesc și își lipește fruntea de geam ca să nu fie nevoită să-și privească tatăl.

-Totul se întoarce la normal dacă ne mutăm în Los Angeles, anunță tatăl ei și, fără să primească un răspuns, pornește motorul cu destinația aeroport.

Două ore mai târziu cei doi se află la aeropot. Kyle încearcă în zadar să facă o conversație lejeră cu fiica lui deoarece aceasta se holbează mereu într-un anume punct, ignorându-l.

-Ești nesimțită, Amber! îi atrage Kyle atenția și o bate scurt pe umăr.

-Nu-i o specie nouă, răspunde fata și își dă ochii peste cap, supărată că l-a băgat în seamă.

-Știi prea bine care-i cauza pentru care ne mutăm, nu? întreabă el.

-Eden... murmură ea numele verișoarei.

-Nu, tu ești cauza, Robyn! o anunță și se așeză pe unul din scaunele de așteptare. Nu vreau să pornim acum un argument, însă Eden nu are nicio vina și chiar a încercat să te ajute atunci când lucrurile au luat-o razna.

Robyn nu răspunde. Se uită atentă la siglă Starbucks. Zâmbește. Își aduce aminte cu drag că a învățat să bea din pahar la Starbucks. Își aduce aminte că primul ei șiret legat a fost la un magazin de converse de pe Madison Ave. Niciunul din lucrurile acelea nu îl învățase la Los Angeles. Ah, și număratul etajelor din Empire State Building fusese primul ei hobby, la doar un an și jumătate. Și nu ea e de vină pentru că se mută în Los Angeles, ci Eden. Draga verișoară și nepoata lui Kyle McThorn, tatăl ei.

"Cei pentru zborul New York - Los Angeles la poarta 3. Șapte minute până la decolare"zbieră o voce invizibilă, cât să audă toată populația de furnici din Africa.

-Noi suntem ăia! zâmbește tatăl ei și o trage de mână.

Avionul e drăguț, chiar dacă cei doi merg la clasa a-II-a, pe Robyn nu o deranjează; stă lângă fereastră. Capul îi alunecă ușor pe spătarul scaunului iar fruntea i se lipește de geam. Ochii căprui i se închid imediat. Câteva șuvițe roșcate de păr îi alunecă peste obrajii palizi, împiedicând lumina să îi deranjeze somnul; nu aude nimic și chiar nu îi pasă de nimic. De ce i-ar păsa? Poate, doar puțin, îi pasă de faptul că gigantica mașinărie zburătoare se pune în mișcare și începe să prindă înălțime, ridicând-o pe ea și pe celelate suflete nerăbdătoare, de pe asfaltul încins și fierbinte al New-York-ului.

În mai puțin de câteva ore se află amândoi în Los Angeles. Robyn e încă tăcută și privește către un punct aflat în depărtare, căutând parcă pe cineva. Se lasă ghidată de tatăl ei către un taxi și, fiind prea murată de la somnul incomod din avion, aproape adoarme. Sesizează însă, cum tatăl ei reușește să impresioneze șoferul prin pronunțarea a două cuvinte: "The Manor".

Profitând că nu are alt lucru de făcut, caută pe Google. Rămâne șocată. Ok, poate nu e ea cea mai nebună după lux, însă vila de la imagini depășește orice imaginație. Sinceră să fie, și-ar face vânt doar ca să ajungă mai repede la imensa vilă.Cartierul Lower West Side, situat în Palisadele Pacificului este cel mai impresionant cartier din zona de vest a LA-ului. Fetei îi e frică să deschidă ușa taxiului, deoarece crede că totul se va fi sfârșit când picioarele ei vor atinge betonul griatic al străzii pe care era casa lor și încă alte 17 vile uriașe pe fiecare parte.

Conștientă că așa ceva nu era posibil, coboară și începe să alerge ca o nebună pe scările de la intrarea principală.

Instinctul nu o înșelase, cum nici pozele de pe Google nu o făcuseră; interiorul era unul luxos, cu două scări ce duc la etiaj și un candelabru strălucitor ce cade lin din centrul tavanului, luminând cu ușurință fiecare pas pe care îl face pe podeaua alva de marmură. Ca orice adolescentă care își gătește singură, merge încet către bucătăria a căror blaturi negre se zăresc din holul cel mare, bucătăria nefiind separată de restul casei printr-o ușă ci doar printr-o arcadă maiestuoasă. Dulapurile simple și albe se întindeau pe o suprafață întinsă, lângă pereții lambrisați cu lemn de stejar și cu blaturi negre de granit natural. Dulăpioarele au câte un mâner micuț de metal auriu. Robyn deschide un sertar. Nimic înăuntru. Cum poate găti fără ustensile? Frigiderul negru e lat cât ea și înalt cât tatăl ei. Cuptorul e deasemenea într-o nuanță melancolică de negru, ca celelalte mașinării: apararul de cafea, mașina de spălat vase sau prăjitorul de pâine.

-Demisolul, șoptește Kanye apărând în dreptul arcadei.

Când aude cuvântul "demisol", se înroșește automat de nerăbdare. Tatăl ei știe că adoră două locuri la o casă: mansarda și demisolul. Robyn iese din bucătărie și o ia pe holul cel mare, admirând încă măreția de care dădea dovadă încă de la prima vedere. Vase cu flori albe și proaspete se găsesc la fiecare pas, asortându-se cu bejul și cremul pereților și al micuțelor covoare ce răsar din loc în loc. Undeva, în spatele uneia dintre scări se află o ușă decorată cu diferite imagini ce avertizau lumea că aceea este camera lui Robyn Amber McThorn.

- " Păstrați distanța, paradisul înăuntru" ..."Interzis păcătoșilor", citește ea admirând fiecare părticică.

-Acest avertisment o să mă țină mult timp afară, surâde tatăl și indică spre imaginea cu "Interzis păcătoșilor".

-A-ha, silabisește Robyn și intră în camera ei. Așa să și facă! încheie și încearcă să închidă ușa, însă Kyle o oprește și intră după ea.

Înăuntru, niște scări late duceau către camerele de jos.

-Încă mai avem de lucru la camerele astea, spuse bărbatul atunci când îi vede privirea ușor dezamăgită de pe față. Nu îți fă griji, poți să dormi oriunde în casă până terminăm camera ta.

-OK, stai liniștit, o să dorm aici, nu mă deranjează! spune fata și îi zâmbește oarecum prefăcută, ca o fiică ce pare că nu a făcut niciodată mofturi la masă și nici fițe la școală...ca o fiică ce în niciun caz nu e ea.

Camera e puțin în paragină: are doar un pat, într-un colț, iar pereții nu au culoarea albă pe care ar fi trebuit să o aibă, ci un gălbui învechit. Parchetul e puțin prăfuit și câteva bucăți de pe el lipsesc. Pe unul din pereți sunt câteva rafturi pe care Robyn își va așeza colecția de cărți.

-Deci...îți place? întreabă el suspicios.

-Da, e superbă, îi zice fata și se ridică până la unul din geamurile care aproape ating tavanul, deschizând încet fereastra.

-Ok, atunci...eu mă duc sus, mă găsești la birou, îmi spune Kyle și o luă în brațe, fără să se aștepte să vrea.

Pleacă aproape imediat când vede lipsa de reacție a fetei lui. Robyn nu se supără; pe pat e vechiul ei laptop iar fata profită de ocazie, deschizând una din zecile aplicații la care mai are de lucru.