Dup-amiaza de sâmbătă se așterne peste minunata și privilegiata suburbie a Los Angeles-ului, Pacific Palisades. Pe plajă, adolescenți idioți, încearcă să îmblânzească valurile cu plăci de surf prost alese. Adolescentele fițoase au ieșit la cumpărături, pentru că este [minune] sezonul tomnatic, în care reducerile sunt la fiecare pas.
O atmonsfera idilică traversează parcul cu sălcii portocalii de lângă faleză, Cupidon părând să facă prezența îndrăgostiților, așezându-i la fiecare pas, pe fiecare bancă, obligându-i să acopere toată partea verde a Park de Palisaden cu păturici colorate și coșuri de picnic. Pare că și-au pus gând rău toate cuplurile din oraș, să iasă pentru a le face în ciudă celor singuri.
Orașul forfotește, acum că adolescenții au ieșit de la licee și școli; în portul Ramm sunt sute de bogătani ce au grijă, împreună cu familia, că yacht-urile lor să fie bine îngrijite în timp ce ei savurează un pahar de Campari în larg, cu soarele înălțat pe culmile cerului senin.
Și ce e cu toată agitația asta? Orașul e agitat mai mereu, dar uneori simți că așa agitație nu a mai existat de când lumea. Atât de agitat că îți dă dureri de inimă. Toată populația e afară cu familia, cântând, dansând și bucurându-se de privilegiile înaltei societăți; ca și cum, precum o minune, fiecare membru al familiilor cu nume răsunător, a luat vacanță în această dup-amiază bolnăvicios de agitată.
Pare că singura care stă în casă este Robyn, încercând din greu să alunge iluzii din căpșorul ei ticsit cu păr portocaliu. Și ea e în stare să plece, însă dacă pleacă, care e certitudinea că se va mai întoarce?
Și totuși, ce ar fi să spargă bariera dintre ea și LA, odată pentru totdeauna? Oare cum ar fi să-și facă o noua gașcă a căror membrii să fie la fel de spălăciți mental ca ea? Chiar ar merita?
Oh, i s-a terminat Nutella, deci trebuie să iasă să își cumpere. Are de gând să își facă niște clătite către seară. Mai-mai de s-ar întoarce taică-său, că atunci ar merita să incendieze locul. Dacă pentru o secundă i-ar capta atenția...și ea vrea o relație tată-fiică în care se salută cu "amice'", indiferent cât de scurtă ar fi fusta ei sau la cât s-ar întoarce acasă. Oare taică-său știe? Știe ce are acasă? Realizează el că fiica lui nu mai e de mult o fetiță, și că merită chemată "amice'"? Și că defapt, ei nu îi pasă deloc de aplicațiile alea enervante pentru care și-a virusat computerul de cinci ori într-o zi? Ea vrea doar să fie ascultată, măcar pentru o clipă. Pentru că unicul motiv pentru care muncește la progamare este că se află în același domeniu ca al tatălui ei. Se simte fiica tatălui ei atunci când butonează; și dacă relația lor era întunecată atunci când Jessica era în viață, datorită comunicării mamă-fiică...acum, când sunt doar ei doi, de ce s-ar mai certa?
O lacrimă i se scurge, determinând-o să coboare până în demisol, să se îmbrace și să plece cât mai repede din casă până nu se sufocă. Își ia un tricou la nimereală și veșnicii pantaloni negri, cu pietricele micuțe și întunecate; atât de veșnici încât jumătate din "nestematele" de plastic vopsit sunt oriunde mai puțin acolo unde trebuie să fie. O privire în fața oglinzii și e bine: păr lălăi și trăsăturile ascunse de ochelari de soare. Așa cum îi place ei. În picioare își ia ce apucă iar într-un rucsacel își îndeasă portofelul și un pachet de șervețele și iese din casă.
Soarele o lovește brusc și o face să se oprească, însă continuă; e doar soarele, până la urmă. Ajunge în 5 minute la un Supermarket și înjură în mintea ei micuță: sunt zeci de magazine în interiorul Supermarket-ului: Macy's, H&M, C&A , Dior și încă treișpe pe care nu le poate denumi. Înseamnă că trebuie să aibă grijă: Barbie poate fi prin preajmă.
Ajunsă la raionul cu dulciurele se răsucește brusc, simțindu-se studiată. Într-un mod neobișnuit. Vocea verișoarei Eden îi aduce un zâmbet pe buze, păcat că mica voce e doar în căpșorul ei: "Cin' te studiază de te ia cu dureri de cap...Darling...tipul ți-o trage din priviri!" și vocea de cristal se sparge în zeci de ecouri.
Se răsucește de încă trei ori, fiindcă tălpile sandalelor o propulsează în piruete ce o fac să râdă. Cine ar vedea-o ar spune că e psihopată: într-un Supermarket, cu ochelarii pe nas, părul răvășit, făcând piruete cu un coș în mână și râzând de una singură.
Un chip ce-o supraveghează din umbră zâmbește la vederea copilarismelor.
Robyn își trântește în coș două borcane cu Nutella și un pachețel de pișcoturi.
-De-ai lua și frișcă! râde tainic băiatul ce-o urmărește.
Robyn începe să fredoneze melodia lui P!nk - So What, începând cu...în orice caz, nu cu începutul: "So so what?/ I am a rockstar/ I got my rock moves/ And I don't want you tonight/ Uh, check my flow..."
-Ugh! Mă scuzați! bâjbâi ea pe lângă o bătrânică pe care aproape o dărâmase. Sunteți tare, ma'am! adaugă la vederea tricoului cu Pink Floyd.
Bătrânica o înjură de vreo câteva ori, în patru limbi diferite, dar Robyn continuă să zâmbească în timp ce se îndreptă către casa de marcat.
-Îți dau 25$ dacă o murdărești pe roșcată cu asta! murmură băiatul întinzând unei fetițe de 8 ani o sticlă desfăcută de ketchup.
-Și o ciocolată! negociază piticania, întinzându-i respectiva.
-Ok, și trei, mai luă acesta de pe raft, în timp ce își supraveghea morcovul umblător cu privirea.
Fetița se apropie tiptil de ținta ei strângând sticla la piept.
-Morcov umblător! zbiară și o țintește pe Robyn drept pe partea din față a tricoului încărcat cu sute de spirale albe și gri.
-Arghh! urlă Robyn mai mult speriată de posibilele sindromuri ce le-ar putea suferi fetișcana decât de pierderea tricoului prin care se zăresc contururile bustului ei.
"Bestială zi de spălat bustiere." îi șoptește conștiința. Cum micuța turmentata se evaporă din peisaj imediat după fapta comisă, Robyn e nevoită să plătească sticla de Ketchup, deși până și caserita se împotrivește.
Băiatul îi întinde fetei 30 de dolari și plătește ciocolățile acesteia, fără să o scape pe Robyn din priviri. Fetița zâmbește diabolic, și după ce se vede cu banii și ciocolata, începe să țopăie până la ieșirea din Supermarket.
-Mergi și ia-ți un tricou nou, o îndeamnă băiatul de parcă nu știa că Robyn nu-l aude și probabil dacă o face, o face din proprie inițiativă.
Robyn intră în primul magazin mai plin pe care îl vede: Bershka, și se uită printre umerașe, încărcând cu privirea materialul și studiind modelele, neștiind că un băiat o urmărește la aproape zece pași, scrutându-i persoana cu interes și cu sete. În final, roșcata își alege tricoul și se îndreaptă către cabina de probă, iar băiatul se oprește, memorând cabina în care a intrat. Îi mai lasă un minut, că să fie sigur.
După fix un minut pe ceasul Armani, băiatul pornește cu pași repezi spre cabina ei, aruncând o privire nerăbdătoare prin crăpătura dintre perdea și perete. Exact cum o vrea. Cu o mișcare mai mult decât rapidă, trăgând perdeaua și intrând peste ea, fără să îi lase timp să protesteze: o strânge strâns la piept și numai el știe cum rezistă să nu-i facă ceva, înafară de a o stange ferm dar blând și gentil în brațele lui puternice de jucător de fotbal și lacrosse. Îi simte inima cum bate cu putere. Nu are nimic în partea de sus, doar mâinile îi acoperă propria-i goliciune.
Încearcă să-și ridice capul din jacheta de piele a băiatului, însă nu poate, pentru că bărbia lui o blochează cu nasu-n pieptul lui. Inspiră încet, neștiind ce să facă. Amintirea unui parfum dintr-o zi de luni îi pune creierașul în mișcare. Defapt, amintirea a câteva zile pline de scene de ignoranță între ea și... Allen!
-Allen! spune ea împingându-l cu o mână pentru a putea să se acopere cu cealaltă.
-La ordinele tale, îngeraș! răspunde el cu o plecăciune.
Robyn începe să tremure ușor și Allen își dă jacheta jos, punându-i-o pe umerii vag lăsați.
-Nu te speria, scumpete! o alină el încet, ca și cum ar fi dorit ca nimeni de pe lume să îl mai audă înafară de mica roșie ambulantă din fața lui.
O aude înghițind în sec în timp ce își trage jacheta peste pieptul gol.
-Defapt, am venit să jucăm un joc...
-...ești nebun?! murmură roșcata uimită.
-...dacă poți să ieși din cabina asta în două minute pe ceas, adică să treci de mine, fac ce vrei tu, cât vrei., spune ignorând întrebarea ei retorică.
-Sună bine!
-Să nu crezi că e ușor, pentru că dacă nu ieși din cabină în două minute, faci ce vreau eu până mâine dup-amiază. 24 de ore, râde el că un diavol mic.
-Și ce te face să crezi că nu am să ies?
-Ești dezbrăcată, spune Allen. Plus că am învățat să blochez în fața oricui, adaugă dulce.
-Ce vrei, defapt?
-Cele două minute încep acum! îi ignoră el întrebarea, privind spre ceasul Armani.
-Am întrebat ceva, ridică tonul Robyn.
-Tic-tac, tic-tac! face Allen zâmbind dulce.
Robyn se repede către stânga și încearcă să iasă prin dreapta lui, pentru a-l deruta.
-Nu îți dai seama că știu ce încerci? spune el uitându-se la ea, căci o mână i-a alunecat lăsând vederii ceva mai mult decât trebuie; un minut și jumătate, adaugă scoțând limba.
Robyn se apropie de el, cu ochii mari. Într-o secundă, jacheta îi alunecă de pe umeri iar mâinile îi părăsesc corpul și privirea i se umple de lacrimi.
-Uite, ai câștigat. Nu pot să ies pentru că mă fac de râs. Primești ce vrei, ești mulțumit? și o lacrimă i se scurge pe obraz.
Allen e șocat; nu credea că Robyn va ceda așa ușor. Se apropie de ea, atât cât îi permitea spațiul și își pune mâinile pe umerii ei, înghițind în sec.
-Nu asta vreau de la tine, șoptește cu un glas tremurat.
-Atunci? întreabă ea, apropiindu-se de colț, ca să stea cât mai departe de el.
-Vreau să te cunosc, și un zâmbet cu regret îi alunecă pe fața matur conturată.
Ceasul lui țârâie scurt: cele două minute au expirat. Regretă că a făcut-o. Probabil s-ar fi simțit mai bine dacă nu o făcea și rămânea în umbră. Acum, în fața lui se află fetișcana-colegă-de-bancă, ghemuită, cu câteva cursuri de lacrimi scurgandu-i-se din ochii căprui.
-Te rog, nu mă urî! șoptește el îngenunchind în fața ei.
-Nu încă...mai ai puțin și voi veni la tine cu gânduri idioate, răspunde ea lăsându-și capul pe genunchi.
O mângâie pe braț, ridicând firișoarele de păr și dăruindu-i niște fiori crunți. Se ridică brusc și dă să plece.
-Stai! Ce te face să crezi că poți pleca atât de repede? spune ea pe un ton hotărât, dar cu un substrat rugător.
-Huh? întreabă el întorcăndu-se brusc, astfel încât nimerește nas în nas cu ea.
Amândoi se uitau în ochii fiecăruia, după același lucru: un semn. Un semn că toată tărășenia merită: el privește în ochii ei, studiindu-i sufletul că pe o carte deschisă în căutarea răspunsului la întrebările: "Am greșit azi?"; "Ce urmează acum?". Ea, în schimb, caută cu totul altceva; de luni, de când cu scena spontană de pe hol, întrebările îi suceau mințile: "Mă place sau sunt doar un accesoriu pentru el?"; "Își bate joc de mine?". Nu de alta, dar Robyn își cunoste foarte bine defectele și calitățile, și cunoste și faptul că e râvnită de mulți.
Dar câți dintre acei "mulți" au ajuns în aceeași ipostază cu EA? Câți dintre acei "mulți" mai insistau atât? Nimeni, pentru că ea știe să îi dezarmeze și să îi facă să-și arate adevărata personalitate, însă cu el...în toată săptămâna nu funcționase.
Îi simte respirația parfumată uscându-i progresiv buzele și privirea studiindu-i chipul, ca și cum i-ar fi cartografiat pistruii; plimandu-și privirea peste cele mai neînsemnate detalii ale feței ei. O sprijini de peretele cabinei și or ridica la nivelul feței lui, fără să-i pese de goliciunea ei. De când stăteau așa? O eternitate? Un an? Nu, e mai puțin de-o clipă. Fata își lipește obrazul de obrazul lui, întrerupând contactul vizual. O mână de-a ei e pe spatele lui iar cealaltă se plimbă prin părul nisipiu.
-Promite-mi!
Nu îi spune ce, dar el știe exact la ce se referă roșcata perin cele nouă litere.
-Promit. Nu o să fac nimic ce te-ar putea răni sau marca. Nu, nu îți promit...și își mută din nou privirea în ochii ei adânci. Îți jur!
Într-un impuls de nebunie pură, căci doar așa poate fi justificat, Robyn își apropie buzele de ale lui, așteptând răspunsul care nu întârzie să vine: purtată de simțuri, Allen îi îngăduie să simtă moliciunea pielii lui și dulceața buzelor apăsând sălbatic dar grațios pe buzele ei.
Ca și cum lumile lor se contopesc într-una singură, printr-un simplu sărut. Ca și cum, prin gustul buzelor lui, toate resentimentele feței sunt spulberate. Atât de simplu și tandru, încât buzele lui cu gust ca de crin înmuiat în miere nu mai izbutesc să părăsească gura ei.
O strânge la piept, trasând cu degetele modele pe spatele ei gol. Simte cum lacrimile ei se scurg și îi udă cămașa cea albă. O îndepărtează de el și îi dă după ureche niște firișoare rătăcite de păr roșu ca flacăra ce arde în el atunci când o vede.
-Îmbracă-te, îi spune el și iese din cabină.
Robyn îl ascultă și își ia tricoul cu Mickey Mouse, ieșind din cabină. Îi întinde caseritei eticheta și plătește, apoi îi arată agentului de pază conținutul rucsacului: un tricou distrus de ketchup și două borcane de Nutella.
Afară o așteaptă Allen, la fel de nonșalant ca întotdeauna. Are în minte un singur gând: În timpul în care ea trebuie să-l petreacă lângă el, îi va mai gusta odată buzele.
***
Ea a pierdut. Logic că el nu o lasă să uite asta, și ca un învingător, își pune mâinile pe după talia ei. Ea, neobișnuită, îi aruncă priviri ucigașe. El îi sărută creștetul ca un tată pe care ea nu l-a avut niciodată. Pe ea o trec fiorii și se lasă moale, că o roșie storcosita obligată să meargă.
-Unde mergem? întreabă ea când observă cât de mult s-au îndepărtat de Supermarket.
-Te răpesc, spune el sarcastic și îi mângâie "întâmplător" abdomenul cu mâna rămasă liberă.
-Deci? Urăsc surprizele, anunță ea.
-Nu, nu le urăști.
-Așa-i, sperăm că merge.
-Nicio șansă, am câștigat și tu ai pierdut! spune și îi scoate limba. Mergem unde vreau eu, prin urmare.
-Știi ce aș fi făcut dacă aș fi câștigat?
-Ce?
-Te-aș fi pus să alergi dezbrăcat în fața străzii mele strigând: "Știam eu! Sunt unicul care o are milimetrică!" timp de două ore.
-Știi, s-ar putea să-mi schimb părerea și să îți fac ceva ce nu ți-ar plăcea deloc.
-Cui i-ar plăcea cu o chestie milimetrică la fel ca a ta?
-Realizezi că dacă vrei să mă vezi gol nu trebuie decât să îmi zici și se rezolvă, râde el angelic.
-Ai 15 ani. Termină.
-Nu, tu ai cinșpe ani, eu am șaișpe.
-Pe ce planetă?
-Nu e vina mea că părinții au vrut să mă țină 7 ani acasă. De aia se numesc cei șapte ani de-acasă și se vede că tu ai ratat câteva lecții. Deci, de unde ești?
-New York, răspunde seacă.
-Mai exact?
-Upper East Side, Madison Ave.
-Dacă nu-mi spui și numărul și etajul nu te cred, râde el simpatic.
-Mai exact sunt din maică-mea. Sau tu ai venit prin alte căi și nu știi? întreabă Robyn.
-Vezi, așa te vreau! Simțul conversației, precizează Allen.
-Mda. Câte ore zici că mai sunt?
-23 de ore și 39 de minute, răspunde Allen puțin mohorât.
-Aha. La minutul 22 de când am pierdut, îmi zici și mie unde mergem?
Allen scoate niște chei și apasă pe un buton. În secunda următoare, un Mini alb piuie într-un colț al parcării portului Ramm.
-Mașinuță? întreabă Robyn puțin tulburată.
-Da, asta e premiul când ai cei șapte ani d-acasă, răspunde.
Îi deschide ușa de la mașină iar Robyn nu se abține să nu pufnească în râs, pentru că vocea lui Eden îi alintă timpanele, urlând la ea, având că fundal melodia "S&M" a Rihannei: "Ori mașina e nouă, ori iubita!" avertizează spargandu-se în ecouri îndepărtate.
-Ce? Nu mai crezi în poveștile cu Prince Charming?
-Nu. De când Prince Charming al copilăriei mele a pierdut-o pe "Jessica", nu.
-Cine-i Jessica? se interesează Allen.
Robyn nu răspunde. Nu vrea să întristeze ziua ce a început binișor. Allen îi acceptă tăcerea și rulează pe șosea ca un nebun către muntele Lee. Robyn dă drumul la radio, unde melodia lui James Blunt "Beautiful" își cântă notele de mijloc. Încep amândoi să cânte ca și cum viața lor ar depinde de sunetele lor prostești acompaniindu-l pe James.
-Mișto melodie, observă Robyn.
-Tipul zice în toată melodia "Ești frumoasă"! Logic că toate felete îi adoră opera! râde Allen parcând mașina.
-Nu, nu îmi place de aia, îi atrage atenția roșcata, punându-i mâna e umăr ca să îl oprească să iasă.
-Dar, de ce? întreabă zâmbind.
Robyn se uită în ochii lui. Nu se gândea că o să o întrebe. Nu știe ce să-i răspundă. Că deobicei, vocea verișoarei Eden îi bântuie mintea: "Arma secretă a fetelor: buzele la înaintare" și glasul se sparge cu un țiuit groaznic.
Și el se uită în ochii ei. Pierdut chiar, întrebându-se ce are de gând.
-Deci? spune și o trage deasupra lui, sprijinită cu fundul de volan și cu mâinile lui pe mijlocul ei.
Se înserează și amurgul pune stăpânire pe parcare, peste case și peste restul locurilor din Pacific Palisades. Cum întunericul se strecură și în mașină, Robyn profită de moment și îi atinse scurt buzele cu degetul arătător, încă gândindu-se la un motiv. De ce naiba îi place melodia? Nu poate fi atât de greu.
Allen îi ghicește intenția și o trage și mai aproape de el, șoptindu-i:
-Cel mai mare risc e dacă nu încerci.
Roșcata își împletește mâinile în jurul gâtului lui și îl sărută cu foc, iar el, surprins de gest, îi răspunde.
-Câștigi pariul, spune Allen după ce ea se desprinde din brațele lui.
-Nu...șoptește ea...nu am sigilat pariul, continuă și îl face să răsufle ușurat.
Se află în spatele unui deal măricel, segmentat de mici cărări despădurite. Împrejurul dealului este un gard înalt, din sârmă și un punct de control.
-Vrei să sărim gardul? întreabă Allen.
-Da, haide, zice Robyn și își ia avânt, însă mâna lui Allen o oprește la jumătatea drumului.
-Glumeam, intrăm puțin mai legal, zâmbește.
-Puțin mai legal deci tot ilegal dar puțin mai legal?
-Ce repede te prinzi! râde el.
În timp ce Allen vorbește cu paznicul, Robyn admiră peisajul: pietricele roșiatice și maronii sunt împrăștiate într-un covor multicolor. Fiecare briză dinspre Pacific scutură jucăuș flunzele copăceilor de pe Muntele Lee.
-Mersi dudă vorbitoare, spune Allen și îi dă un capac paznicului, care întâmplător e Chad.
-Hey, șoptește Chad atunci când Robyn trece pe lângă el.
Allen se uită ciudat la cei doi, însă apoi zărește privirea din ochii roșcovanei și se îndepărtează vreo zece metri, cât să le ofere intimitate.
-Îmi pare rău pentru....luni, murmură Chad fără să își poată stăpâni un zâmbet tâmp.
-Nu-i nimic, și eu acționez după impuls...te-am iertat deja, zâmbește dulce și angelic.
-Ce-i cu tine și cu Allen pe meleagurile mele?
-Nimic... spune Robyn împingându-și puțin bărbia înafară, în semn că nu ar prea dori să vorbească despre asta tocmai cu Chad.
-Ai grijă... murmură Chad cât să o poată auzi doar Robyn. Allen pare băiatul ideal..rebel, sarcastic, ironic și toate cele...dar nu e deloc. Ferește-te de el cât mai mult, încheie Chad când Allen se apropie de ei.
-Probleme, rază de ketcup? întreabă Allen punându-i mâna împrejurul umerilor fetei, în același timp aruncându-i fulgere din priviri lui Chad.
Allen nu se alege cu un răspuns clar, ci doar cu un pumn în stomac, care aproape îl îngenunchie.
-Periculoasă..murmură Chad.
Allen își revine, trimițând-o pe Robyn dincolo de gard, spunându-i că vine imediat.
-Sper că nu i-ai zis nimic, mârâie Allen mai mult decât amenințător.
-Nu mai are voie omul să-și ceară scuze?
-Ok atunci, pază plăcută, căpitane! îl salută Allen.
Chad candidează la postul de căpitan al echipei de fotbal iar Allen la cel de lacrosse, amândoi căzând de comun acord să nu se bage unul în treaba celuilalt. Totuși, un secret periculos planează deasupra capului lui Allen, amenințând să se reverse și deasupra lui Robyn. Iar Chad știe că, deși roșcata se arată puternică, nu va rezista acțiunilor lui Allen. Chad intră în cabina de pază, unde "The Ring" rulează pe fundal, în timp ce el își face temele.
Allen o conduce pe Robyn prin întunericul amurgului, printre copacii rari și umbrele ce amenință să se scurgă direct în sufletul lor până pe culmea limpede a muntelui Lee.
-Wow! e tot ce poate zice fata, în timp ce un orizont încărcat de lumini agitate se dezvăluie în fața ochilor ei, cu cerul senin păzind deasupra.
Mai jos de privirea ei se întind cele nouă litere ce au făcut Los Angeles-ul faimos: "Hollywood" iar în fața ei zeci de mii de lumini sclipitoare luminează literele și împodobesc orizontul vizual al celor doi "prieteni".
-Fan-tas-tic! silabisește ea într-un final, simțind cum că nu ar vrea să mai plece de acolo niciodată.
Nu știe ce să zică, pentru că bănuiește ceva și speră că suspiciunile să nu i se adeverească, însă cuvintele lui Chad îi răsună cu prioritate în cap: "Ferește-te de el cât mai mult". Se întoarce cu privirea la Allen, care zâmbește plictisit, privind peisajul. Cu coada ochiului zărește cum fața i se transformă, cu o grimasă dezgustată.
-S-a întâmplat ceva? întreabă Robyn foarte indignată.
-Nu..
Robyn ridică o sprânceana la el, foarte supărată deoarece știe. Știe că el minte.
-Spune tot, și îi prinde maxilarul, forțându-l să se uite drept în ochii ei.
Gestul nu are niciun efect asupra lui și ochii ei sunt puțin prea suspicioși pentru preferințele lui, însă ceva îi spune să verse tot. Și nu toată masa de la prânz, ci să îi spună de ce e așa. Însă știe că are să o rănească, la fel ca celelalte care au auzit fraza.
-Ești exact că celelalte, spune el într-un final, însă pe fața ei nu se citește nimic. De fiecare dată când aduc o fată aici, toate reacționați la fel... are vreuna din voi idee cât de greu îmi e? se preface el sentimental. Îmi e greu să le aduc pe cele mai speciale aici și să nu mi se recunoască implicarea.
-Oh, îmi este atât de milă de tine că ți-aș da cu o tigaie în cap până ai învăța că sunt imună la prefacatorelile tale, zice Robyn dezamăgită, însă nu lasă acest lucru să i se audă în glas.
-Hai să mergem altundeva, murmură Allen într-un final, după ce toată uimirea cauzată de cuvintele fetei s-a răspândit.
-Ok, mister. Unde anume?
-La DarcyMalone's Pub...e un bar mișto, dincolo de râul Ramm, propune Allen.
-Ok, spune Robyn aruncând o ultimă privire asupra priveliștii mirifice. Haide.
Rulează cu Mini-ul lui Allen pe autostradă mai ceva ca la urmăririle cu poliția și în mai puțin de zece minute parchează lateral, perfect, în față la DM's Pub.
-Nu uita de pariu, spune Allen înainte de a intra în bar.
-Doar nu...
-...două Justerini & Brooks, comandă el.
-..te aștepți să beau? continuă ea cu ochii mari.
-"Whatever I Want" surâde el învingător.
Pe fundal se aude melodia lui T.I. cu Nicole Scherzinger: "Whatever You Want", ca și cum DJ-ul ar fi știut exact situația. Cele două băuturi ajung imediat la destinatar iar barmanița îi zâmbește amar lui Allen, că și cum nu ar fi prima oară când îl vede. Allen îi pasează lui Robyn un pahar cu băutură.
-Bea, o îndeamnă el.
-Nu am de gând...șopti ea înfricoșată.
-Dar o să o faci, zice el și îi întinde paharul și mai aproape.
Robyn se uită la el și la pahar. Îl studiază pe Allen atât de bine încât vede toate intențiile. Și își jură că ar fi fost mai bine să doarmă în loc să se ducă să cumpere Nutella. Își apropie paharul de buze și soarbe câteva înghițituri, provocându-i un râs sarcastic lui Allen, care o privește cu atenție.
-Bea tot, ordonă el.
-Și dacă nu?
-Nu vrei să auzi, râde el atotcunoscător.
Roșcata își dă ochii peste cap și dă paharul pe gât. Nu e atât de rău. Logic că s-a asigurat că în pahar nu e nimic altceva înafară de J&B, însă comportamentul lui...o șochează groaznic. E obișnuită să bea, de la Gin la Wiskey și de la Tequila la Vodkă, făcuse cunoștință cu toate tipurile.
Allen mai comandă o băutură, apoi încă una...și încă una, însă Robyn tot nu amețește și nici nu dă semne că gândește incoerent, nici măcar nu râde excesiv. Robyn se ridică de pe scaunul de la bar și se duce la DJ, cerându-i o melodie specială. La vederea ei, bărbatul de la mixaje nu așteaptă de două ori și pune din nou melodia ce se auzise atunci când cei doi intraseră în bar; Whatever You Want.
Allen se uită mai mult decât mirat la ea, că și cum nu ar mai fi văzut-o niciodată iar acum i se înfățișează în fața lui în chip de înger mântuitor...sau alt fel de înger.
Lui Robyn nu îi mai pasă; tot ce aude sunt versurile și ritmul care i se scurge prin vene, determinând-o să se miște așa cum nu s-a mai mișcat în viață vieților ei.
Băieții se adună în cerc în jurul ei, dar la fel ca înainte, ei nu îi pasă. Allen o crede o mototoală care nu e în stare să se distreze cu adevărat sau să bea fără să amețească. Ei bine, asta e chestia: dacă nu a amețit până acum, nu o să amețească nici mai târziu. Secundele se scurg pe ceas ca minutele; Allen se întoarce cu fața spre ea și se rezema de bar cu ambele coate, iar zâmbetul e curios de ce mai e în stare Morcoveață.
Corpul ei se unduie în cele mai atrăgătoare moduri, soludurile se mișcă în cel mai provocator mod posibil, mâinile sunt ca o curgere pe lângă corpul ei, ca și cum fiecare mișcare a fost gândită și analizată să îl atragă pe EL și să-l facă să regrete. Piruetă, piruetă, zâmbet, înclinare către stânga, apoi spre dreapta. Își ridică mâinile, în același timp în care își ridică și părul, că mai apoi să își unduiască șoldurile către el, aruncându-i sulițe din priviri. El recunoaște: nu s-a mai simțit atât de atras de o fată în viața lui, și nu au fost puține cele care i-au făcut avansuri. Plus că vreo două-trei au făcut și vizite lungi pe la el prin dormitor. Doar e Allen Smith, nu se putea altcumva. Știe că o vrea. A aprins, prin acel dans, o scânteie care nu are de gând să se stingă până nu o atinge.
E târziu: aproape miezul nopții. Ea e serioasă și vrea să meargă acasă. Nu se simte deloc ciudat, ca și cum, în locul băuturilor alcoolice ar fi fost doar apă. El se oferă să o conducă, pentru că, până la urmă, ea a pierdut și el a câștigat. Și până a doua zi, duminică dup-amiază, nu are voie să protesteze.
-Urcă, spune el amețit.
Robyn îl ascultă, și se urcă în Mini-ul lui, deși el conduce beat. Se roagă să nu se întâmple nimic pe drum, pentru că Allen conduce mai mult decât rapid. Robyn își pune centura de siguranță și își împreunează mâinile, rugându-se ca Allen să nu fie chiar atât de amețit.
O damigeană imensă de coordonare a drumului le iese în cale; Allen nu o vede, însă Robyn da, și se roagă și mai tare ca el să nu facă accident. Urechile îi țiuie și ochii îi sunt strânși, la fel că pumnii, unghiile intrându-i adânc în carne. O secundă. Un moment de tensiune în care tot ce poate ea să vadă e întreaga-i viață trecându-i prin fața ochilor. Apoi se relaxează. Un râset cunoscut îi acaparează auzul.
-Tu...tu chiar credeai că am să intru în chestia aia?! râde amuzat Allen.
Robyn răsuflă ușurată, și își stăpânește tremuriciul.
-Nu, idiotule. Știu că ești prea țăran ca să poți să intrii în chestia aia, și zâmbește angelic.
Fără alte complicații sau pericole de a face accident, cei doi ajung la The Manor, deși Robyn mai avea puțin și îl omora în bătaie pe Allen, datorită "fantasticei" farse.
-Drăguță cocioabă, zice el când intră în holul principal.
-Ai tu ceva mai bun?
-Nu, și zâmbește dulce. Deci, cine e acasă?
-Nimeni. Tata e la Detroit, șoptește Robyn morocănoasă.
-Și mama?
-Mama nu mai e de mult timp, spune ea încercând să zâmbească.
Allen scoate un "Aaa" mut și se aruncă pe canapeaua din sufragerie, unde pături peste pături încarcă suprafața de piele a canapelei. Robyn se duce să se schimbe; găsește o bustieră curată și un tricou lung, pe post de pijama, și o pereche de pantaloni scurți, apoi se catapultează pe canapea, alături de Allen, în timp ce cuptorul cu microunde pocnește de zor, pregătind popcorn. Se uitala TV. Brusc, o ceață grea se lasă peste ochii lui Robyn. Câte pahare a băut? Să fie cinci...? Zece...?
-Allen, murmură ea, ridicându-și puțin capul de pe pieptul lui, eu cât am băut?
-Shot-uri? Trei seturi de zece, râde băiatul foarte amuzat de isprava ei.
-Atât?
-Ai vrea tu, spune și o sărută dulce pe frunte. Ai mai băut la bar...mai multe chestii, zâmbește el. Ești bine? Întreabă el retoric.
-Da, sunt extraordinar de bine..dau pe-afară, zice și se cuibărește mai tare la pieptul lui, simțind cum pământul de sub ea o ia razna.
-Dormi...
Îl aude în ceață și vede distorsionat, tot ce mai aude clar e vocea lui Chad: "Ferește-te de el cât mai mult!" și ar vrea să o ia la fugă, dar nu poate. E moartă de somn, ca și cum lumea se sfârșește în secunda următoare, dar ea deja doarme dusă. Îl simte pe Allen cum o învelește, și se simte puțin mai în siguranță, știind că probabil nu o să doarmă cu ea, însă se înșeală, pentru că băiatul își da tricoul jos și se cuibărește lângă ea. Deși e în tricou, fata simte contactul pielii lui moi cu materialul tricoului și o trece un fior. El o îmbrățișează și o trage mai strâns, atunci când vede că ea nu mai zice nimic, însă Robyn nu poate, căci altfel ar fi fugit mâncând pământul. Îi simte respirația pe gâtul ei și buzele care îi șoptesc lent la ureche: "Cât de mult mi-aș dori să te am!"...La auzul frazei, respirația îi ia razna și ar face orice să scape de lângă el, dar e împietrită. În schimb, un icnet îi iese printre buzele întredeschise.
"Unde sunt?!"; "Cine e...?!" îi întreabă mintea ca și cum s-ar fi renăscut și ar fi fost băiat, și nu fată. Își ridică încet capul; Allen nu e lângă ea. "Cine e Allen?" întreabă căpățâna ei, de-a dreptul amețită. Fiecare tendon îi e amorțit, și fiecare fir de păr o doare rău de tot. Atunci simte: o durere enormă a coapselor, ca și cum ar fi încercat să crape o patra folosind numai picioarele. Durerea i se răspândește prin tot corpul și o face să geamă încetișor. Îl aude pe Allen la bucătărie: cântă în timp ce face niște cereale cu lapte, însă roșcata nu se gândește de două ori și se duce la baie.
-Ești bine? îl aude ea pe Allen, forțând ușa de la baie.
-Mhhh; e tot ce poate spune Robyn, și nici ea nu știe ce înseamnă.
Baia e mov în totalitate: cada de 4 persoane are o nuanță închisă de mov, ca și chiuveta și toaleta, perdelele sunt de un purpuriu palid iar gresia și faianța sunt în diverse nuanțe de roz, fuchsia și violet. Fața se sprijină de marginea chiuvetei și se privește în oglindă: arată ca o epavă, ceea ce nu e neapărat neobișnuit, însă de data asta, Titanicul ar ucide-o de gelozie: parcă au trecut peste ea vreo 30 de ani, în doar 3 ore: e ora 3:23. Și durerea groaznică nu îi dă pace: parcă mii de ace îi străpung mușchii și îi fac să zvâcnească. Se prăbușește la loc pe podea, părând că nu aude vocea lui Allen. La un moment dat însă, se aude un bufnet, apoi încă unul și ușă se dărâmă din balamale.
-Țărane! urlă Robyn cât poate de clar; era DESCHIS!
-Ah, pe bune? întreabă el confuz. N-am observat!
-Și mie îmi place Adam Levine, zâmbește Robyn parcă evadând din universul cunoscut.
-Ce?
-Da, l-aș putea asculta până și cântând nume din cartea de telefoane! râde ea și capul ei face cunoștință - pentru prima dată - cu podeaua mov.
Un firicel de sânge i se scurge de la tâmplă. Allen, calm, deși în sinea lui arde de disperare, o ia și o așează între perne, pe canapea, apoi o ia la fugă și iese pe ieșirea principală a casei.
-Trezirea! Copilă bătută de soartă! urlă el aruncând cu niște conuri de brad în fereastră lui Zoe.
-Ia te uită! Ești ultimul la care mă așteptăm să treacă pe-aici, râde Zoe adormită, ieșind pe balcon în halatul alb de satin. Tocmai fostul! Ce vânt din Sahara ți-aduce uscăciunea sufletului pe meleagurile mele? întreabă fata punându-și pufoșii în picioare, și vorbind pe un limbaj sofisticat, deoarece tocmai a terminat "Hamlet".
-Am nevoie de ajutorul tău! gâfâie Allen.
-Și...arăt eu că mama omidă? intraba ea întorcăndu-se cu spatele, în timp ce își trage pantalonii lălăi pe picioarele fine și înalte.
-E vorba de Robyn, spune el și îi atrage atenția automat, căci în secundă următoare Zoe coboară pe burlan și aterizează grațioasă în tufa de crini a stră-stă-bunicului.
-Ai violat-o?
-Ummm....
-Nu-mi spune... urlă ea și gura îi formează un "o" perfect.
-Nu-mi aduc aminte absolut nimic! De la doișpe noaptea încoace, se justifică el.
-Pe bune? Trei ore? În timpul asta eu puteam deja să te ucid și să te dau pradă animalelor! Și cum naiba ai venit? mormăie Zoe indignată, văzând că în fața casei ei nu este nicio mașină.
-Am alergat? zâmbește el și în secundă doi o ia pe sus și începe să alerge înapoi către casă lui Robyn.
-Ești tâm-pit? silabisește Zoe dezgustată, atunci când Allen îi arată starea în care e Robyn. Du-o la baie! îi poruncește ea, ca mai apoi să îl urmeze.
-Scuze că te-am chemat, dar știu că tu locuiești cel mai aproape...șoptește el în timp ce Zoe încearcă să o trezească pe Robyn.
-Da, mai ți minte când aruncam cu hârtie igienică în geamurile casei ăsteia? râde fata.
-Da, a fost fantastic, zâmbește el în timp ce își clateste fața de sudoare.
-Hmmm? mormăie Robyn când, într-un final, bruneta are inspirația de a-i da cu spirt pe la nas. Unde sunt? însă nu apucă să primească răspunsul, căci se năpustește asupra vasului de toaletă, eliberându-și ficatul de greutatea alcolului.
Allen și Zoe ies din baie și se așează pe fotoliile din holul principal. Ușa cea mare se deschide silențios iar în casă pătrunde un bărbat cu părul negru ca și pana corbului iar ochii lui de un albastru intens strălucesc că două geme în noapte.
Zoe aruncă o privire unei poze ce e agățată de perete și bănuiala i se adeverește.
-Robyn? M-am întors, scumpo! spune bărbatul, aprinzând lumina.
Două chipuri obosite îl întâmpina, însă el nu e deloc uimit.
-Am greșit cumva casa? întreabă el, încercând să facă o glumă.
-Nu, domnule, spune Allen și se ridică în picioare, dând mâna cu tatăl celei cu care ~probabil~ se tăvălise de la miezul nopții încoace.
-Suntem colegii ei, ne-a chemat pentru că se simte rău, se justifică Zoe.
-Da? Unde e acum? întreabă el îngrijorat, lăsându-și servietă să-i alunece din mână și își dă sacoul jos.
-În baia aia mare și imensă și mov, turuie amândoi.
-Dar... cred că e cam...dezbrăcată, se scuză Zoe. Și cum sunt singură fată, va rog să mă scuzați! spune și se ridică în fugă.
Se prăbușește exact ca Elvis Presley, cu genunchii pe podea și alunecă vreo doi-trei metri până ajunge lângă ea.
-Repede, în cadă! zice Zoe și o ajută să se dezbrace, apoi pune dușul călduț direct pe pielea ei albă, ușor măslinie.
-Ce mă fac? întreabă Robyn foarte, foarte dezorientată.
-Păi peste două ore eu mă fac test de sarcină și tu te faci că nu știi cine-i tatăl. Ce zici? răspunde Zoe retorică.
-Nu...nu cred. Nu are cum, sunt sigură! șoptește ea într-o vizibilă disperare.
-Te doare ceva anume?
-Nu...
-Minți?
-Nu...
-Te dor coapsele, nu? observă Zoe după felul în care Robyn încearcă să diminueze durerea.
-Cam da... E grav?
-Da, o să mori! suspină Zoe.
-Nu te prostii, ști că mie îmi stă ceasul destul de repede!
-Și ce? Îți cumpăr altul, gesticulează bruneta întinzându-i gelul de duș.
Zoe e cuprinsă de o grijă frățească pentru roșcată; nu are frați și nici surori, însă ceva în inima ei o face să zâmbească atunci când se uită la cât de împleticită este ridichea amețită din fața ei.
-Taticul tău e afară, spune și îi întinde un prosop.
-Ultimul om de care mai aveam nevoie în momentul ăsta e taică-miu! observă Robyn. Allen unde e?
-În gura leului, surâde bruneta încercând să adune hainele ude ale fetei.
-Auch, crezi că iese viu?
-Putem pune pariu, deși eu sper că nu o să iasă prea neșifonat, după ce aproape o să am un nepoțel, răspunde ironică Zoe.
-Nu, nu o să ai nepoți, cel puțin, nu de la mine! spune Robyn cu emoție în glas.
Deși pe dinafară nu pare, în interiorul ei se întâmplă ceva se îi spune că mai mult ca sigur cevase întâmplase în noaptea asta între ea și Allen.
-Eu zic că e mai bine să mergem la medic, șoptește Robyn într-un final. Adică eu să mă duc, tu stai acasă...cred. Faci cum vrei.
Ies amândouă din baie, Zoe răvășită complet, cu bretonul lipit de frunte și udă la poalele halatului din saten alb. Pufoșii ei sunt puțin murdari din cauza unor porțiuni cu noroi de la tufa ei de crini. Robyn are prosopul înfășurat strâns în jurul ei iar părul i se așează în cele mai groaznice combinații. Cei doi râd, veseli iar tatăl lui Robyn nu întrerupe conversația când cele două ies din baie, semn că probabil nici nu a văzut-o.
-Da, domnule, aveți dreptate, concluzionă Allen; Chiar aveți o rază deosebită de ketchup în viața dumneavoastră, spune și îi zâmbește dulce lui Robyn în timp ce își ridică pumnul în semn de victorie.
-Și tu ești frumos...parcă ești desenat cu stânga! protestează Robyn.
-Ah, nu o băgați în seamă, spune Zoe și o împinge de umeri până în camera ei.
Cei doi bărbați [băieți] își continuă discuția despre scumpa creatură feminină bipedă care le intersectează, mai mult sau mai puțin, viața. Între timp, Zoe se ocupă cu alesul hainelor pentru Robyn: aia nu, aia nu, asta e praf, ailaltă-i nașpa.
-Tu chiar nu ai nimic de îmbrăcat? întreabă ea într-un final, când toată garderoba e împrăștiată pe podeaua dressing-ului.
Robyn ridica o sprânceană și își ia niște pijamale uzate.
-Nu crezi...
-..nu, e tatăl meu și puțin îi pasă dacă port ceva de la Stella McCaurthney sau de la mexicanul care vinde "Takko" [aluzie la Takko fashion].
-Și Allen? întreabă Zoe dezamăgită.
-De ce mi-ar păsa ce crede Allen?
-Poate pentru că te place?
-Bravo lui; își dorește diplomă? După seara asta nu o să primească.
-Infine, cum zici tu. Sunt prea amețită ca să îți replic ceva.
-Rămâi aici, o sfătuiește Robyn și urcă scările de la dărâmătura camerei ei până în hol, unde Kyle, împreună cu Allen servesc un pahar de Brandy.
-Niciodată nu mi-ai spus nimic de părinții tăi, Robyn! o mustrează băiatul cu un are de superioritate.
-Nu a fost nevoie, șoptește fata cu un zâmbet fals.
Jos, Zoe a adormit pe un fotoliu, înfofolită cu păturica arămie a roscatei. E total paralelă cu tot ce se întâmplă în casă.
-Păi...eu vă las să vorbiți, dragilor! anunță Kyle urcând pe una din scările de marmură gri. Nopate bună, Allen, încheie el.
-Tati! zbiară Robyn și aruncă în taică-său cu o poză înrămată pusă că decorațiune.
Kyle se ferește și poza ricoșează în perete, iar sticla se sparge în mii de cioburi micuțe.
-Nu ți-ar fi rușine?! Vi aici și îl bagi în seamă doar pe molâul ăsta! continuă ea cu un nod în gât.
Allen se apropie de ea și își pune mâinile pe umerii ei, semn că nu îi convine și că fata ar trebui să înceteze înainte să și-o ia. Kyle nu mai spune nimic; are ochii în pământ ca un copil ce își așteaptă pedeapsă.
-El e fiu-tu? Mă bucur! Cel puțin așa nu o să fiu nevoită să îmi țin deoparte pumnii când se uită urât la mine!
-Și ce vrei, Robyn?! izbucnește Kyle.
-Să nu o mai vezi pe Jessica în locul meu! Să nu mai trăiești cu fantomă ei după tine! Am plecat de-acolo, și eu a făcut-o doar pentru tine! Încetează să mai crezi că eu sunt de vină pentru că ea a murit! spune Robyn pe un ton autoritar iar apoi fuge în camera ei.
Allen ridică din umeri în semn de necunoștință de cauză și o urmează îngrijorat.
-Ce s-a întâmplat, scumpo? întreabă Allen și o săruta prelung pe frunte atunci când Robyn nu îl mai împinge.
Gestul o topește în brațele lui și se lasă moale, ponandu-și capul pe pieptul lui puternic, al cărui contur se zărește prin tricoul alb. O îmbrățișează și rămân așa pentru câteva ore bune, când primele raze de soare intră pe hublourile micuțe și înguste ale camerei.
-Mama naibii, eu iau acasă fotoliul asta! anunță Zoe și se întinde cam un minut. Am dormit genial!
-Shhh, îi face semn Allen să tacă și își pune mână pe creștetul roscatei care încă doarme.
Zoe se conformează și se culcă la loc. Allen primește un mesaj:
"Gangul 6, poarta H. Lucrurile au luat-o razna. Shanster."
-Tipic Shane, oftează el. Strică cele mai bune momente.
O pune pe Robyn pe salteaua din colțul camerei și o învelește cu un cearceaf subțirel, apoi iese val-vârtej din casă, însă nu își ia mașina. Scoate din portbagajul mini-ului un skateboard negru și o servietă, apoi închide mașina.
-Ce dracu' ai pățit de mă scoți la ora asta din casă? întreabă Allen în șoaptă.
-Poate-ți trag două; Uite! îl atenționează blondinul și îi indică spre un perete al gangului.
-Ce....?
Pe peretele gangului e un panou de plută cu poze d-ale lui Robyn. Allen face câțiva pași: sunt poze cu ea dansând lasciv în bar, poze cu ei doi în drum spre Mini, cu ea la școală, cu ea citind în sala de mese din cartea aceea misterioasă, cu ea de mic copil și poze de pe facebook-ul ei.
Cea mai mare poză, în care amândoi au câte o săgeată înfiptă în cap e una cu ea cățărată peste el, în mașină. Dedesupt, cu o carioca foarte puternică, roșie, scrie ceva.
-"Curând" îi citește Shane. Ce facem?
-Cum ai dat peste chestia asta?
-Ooo doamne! râde Shane. Fata aia e în pericol și pe tine te interesează de ce mă plimbam cu Jake și Reese pe-aici? Pe bune, Allen? Știi prea bine ce făceam aici, și își ridică o sprânceana în mod ostentativ la Allen, încercând să îi reamintească de trecut.
-Ah. Da...
Telefonul lui Allen sună scurt: "Încât nu mai ești aici, jocul se anulează. Consideră-te norocos, HandyMan. Robyn."
-Trebuie să facem ceva și repede, anunță Allen atunci când Jake și Reese ajung lângă ei.
-Reunim gașca pentru o tipă? întreabă Reese.
-Tipa la care v-ați dat voi luni și marți și miercuri și joi și vineri, zâmbește Shane.
-Ah! Atunci ce mai așteptăm? întreabă cei doi, în cor.
-Am adus o cutie, arată Jake. Ne mutăm la mine la mansardă pentru cercetări.
-Sherlock Holmes! observă Allen și îi trage una peste ceafă, prietenește.
Reese, șatenul, face niște poze locului și Jake pune pozele, cu atenție, în cutie, purtând mănuși de cauciuc pentru a nu lasă amprente.
"Nu ieși din casă" tastează Allen. "Nu s-a terminat. Până dup-amiază!" și trimite, încercând să tragă de timp.
Robyn se îmbracă, fără să bage de seamă mesajul de la Allen; nu e copil mic, ba chiar s-ar putea să aibă un copil mic. Tocmai cu el. Și de asta trebuie să meargă imediat la medic, cu "mătușica" Zoe. Frumoasa brunetă e acasă; face un duș, se îmbracă și în mai puțin de cinci minute e înapoi acasă la Robyn. Kyle e plecat la o ședință "urgentă" în Illinois deci Robyn are cam 5 ore înainte să se întoarcă. Zoe e îmbrăcată în culori destul de vesele: blugi veșnici, albaștrii, bluză albă pe un umăr de culoarea zăpezii și o jachetă de blug subțire. În schimb, Robyn e îmbrăcată în negru: de la bocanci la prinzătoare de păr. Bine, poate puțin roșu pe dantela de la chiloți, dar în rest totul e negru pe ea.
-Azi s-ar putea să spun adio vechii mele vieți, suspină în timp ce Zoe o studiază atent.
-Îmi pare rău, anunță ea.
-Nici măcar nu îmi aduc aminte cum a fost...sau dacă a fost! se plânge roșcata.
-Nu asta e important acum, și trec amândouă pragul casei. Important e să gândești ce trebuie să faci.
-Eu aștept aici! anunță Zoe când Robyn intră în cabinetul medicului.
Mirosul de medicamente usucă aerul spitalului iar holurile sunt albe în totalitate: podeaua, pereții, luminile și fotoliile; toate sunt albe. Creează o atmonsfera mohorâtă și melancolică oricui se află în trecere. Un sigur tablou cu o floare roșie atârnă deasupra biroului asistentelor, ca o portiță de evadare din holuri. O pereche de îndrăgostiți trec încet pe lângă Zoe; ea plânge iar el o alină, producându-i fetei un mic zâmbet; "Există speranță!".
Secundele trec, transformându-se în minute, iar fata așteaptă tensionată pe hol. Telefonul ei străpunge liniștea apăsătoare de pe holuri; Shane.
-Robyn e cu tine? întreabă el brusc.
-Nu, dar nu cred că ginecologul îi face ceva! răspunde ea seacă.
-Poftim?
-Cu cine ești?
-Reese, Jack și Allen.
-Ok, nu-i spune nimic lui Allen de ceea ce ți-am zis. Nu am vrut, se apără ea.
-Și tu îi păzești spatele? Până diseară?
-S-a făcut. Vezi-ți de treabă, încheie Zoe.
-Tu i-ai tras-o cumva lui McThorn? întreabă Shane trântindu-se pe canapeaua lui Jake, drept lângă Allen.
-Nu știu, se apăra el.
Cei trei încep să râdă foarte amuzați de cuvintele lui Allen. Mansarda lui Jake e una spațioasă, plină de cărți cu cercetări științifice, cinci monitoare pentru computer, agățate de pereți, câteva eprubete cu soluții sigilate pe niște rafturi incorporate în pereți, prafuri cu valori chimice importante, aparatură pentru cercetări; microscopuri, telescoape, camere video cu o calitate irepsosabila, și ustensile din argint și fier.
-Wow. Încăperea asta s-a schimbat mult dintr-a șaptea, observă Allen.
Contrar așteptărilor orcarui om de pe planetă, încăperea nu miroase a medicamente, ci a rodie proaspăt culeasă. Pe un perete gol, Reese împarte spațiul pentru fiecare poză iar Jake "culege" amprentele de pe poze. Shane încearcă să deslușească niște cuvinte de pe paginile unei cărți, daor că ține cartea invers, și nu reușește. Allen gândește profund; cel puțin asta vrea să creadă ceilalți, însă el defapt încearcă să-și aducă aminte ce a fost defapt în noaptea precedentă.
-Cum să nu-ți aduci aminte dacă ai ... desfăcut o bunaciune? Nu ești demn să fi mascul! observă Reese.
-Nu te-am întrebat, mormăie Allen.
Robyn iese din cabinet ținând un plic în mână, iar Zoe nu pune întrebări. Pornesc împreună către "The Manor". Zoe nu are nevoie de cuvinte că să știe că Robyn nu dorește să vadă rezultatul.
În sufletul lui Robyn e un amalgam de sentimete: după 3 ore în care a așteptat lângă Zoe ca sângele ei să fie analizat, tot la ce se poate gândi este cum va fi viață ei.
Pășesc împreună pragul camerei ei iar Robyn o trimite pe Zoe la ucatarie, sau în sufragerie: vrea să fie singură atunci când vede rezultatul, iar frumoasa fată cu trăsături africane nu așteaptă să i se ceară și a doua oară: iese din cameră zâmbind, încercând să o încurajeze din priviri.
Cu frică în fiecare celulă, Robyn deschide plicul:
blah-blah-blah, [termeni științifici], cuvânt nepronuntabil, bla, blah-blah.
Și, acoperind cu plicul rezultatul, roșcata ajunge la propoziția care o interesează. Un văl de confuzie îi străbate corpul, ca mai apoi confuzia să fie înlocuită de îngrijorare, șoc și... bucurie?
Ceva din creierul ei mic începe să pună întrebări: "O să-l accepte?"; "Îl voi păstra?"; "Ce va crede Allen?!" iar ultima întrebare îi răsuna clar în minte. Pentru că nu știe dacă îl iubește. Nu știe nici măcar dacă îl place sau nu. Nici măcar nu a discutat de cum ar vrea să fie "prima dată", sau alte chestii minore pe care și-ar fi dorit să le facă înainte.
Ceasul din perete indică ora 6, semn că s-a terminat; nu mai trebuie să stea cu Allen, însă și-ar dori ca el să fie lângă ea, ca ea să îi spună adevărul:
E însărcinată.
