Cum m-am apucat de citit - Concurs Libris.

Am crescut pe un pat de spital. Copilăria mea, ca cea a multor altora, a fost marcată de vizite nenumărate la spitalul de copii, uneori de câteva ore, alteori de zile la rând. Am realizat din fragedă pruncie că am nevoie de un refugiu, un adăpost care să mă îndepărteze de răcoarea spitalului, şi am găsit prima soluţie în revistele cu prinţese pe care mama mea, cu dragoste, mi le cumpăra la fiecare salariu. Am început să citesc fluent la vârsta de 4 ani, căci nu aveam altă ocupaţie decât să învăţ să mă ascund în poveşti. Cuvântul mi-a fost acoperişul, propoziţiile zidurile, paginile ferestre, iar cărţile lumina.

Am citit seria de cărţi Goosebumps de la librăria centrală în clasa a doua, apoi am savurat basmele copilăriei, ale lui Petre Ispirescu, alături de povestirile lui Ion Creangă. Am citit 'Amantul Doamnei Chatterley' la 11 ani fără să înţeleg prea multe. De crăciun ceream serii întregi de cărţi precum ‚Jurnalele Vampirilor’, ‚Micuţele mincinoase’ sau ‚Vampiri Sudului’ şi mă refugiam în ele ca un copil ce se ascunde sub o pătură ca să se protejeze. Le-am citit pe toate acestea odată cu ‚Lolita’, şi cu ‚Jane Eyre’, şi nu am încetat o clipă, crescând, să cred că motivul vieţii mele este să înţeleg emoţiile pe care autorii încearcă să le pună în ordine între coperţile unei cărţi noi. Am terminat seriile ‚Divergent’, ‚Jocurile Foamei’ şi ‚Labirintul’ dorindu-mi cu ardoare să pot să ajung să fiu eroina propriei mele vieţi, apoi am trecut la memoriile de război ale lui Anne Frank, la ‚Bibliotecara de la Awschwitz’, la ‚Do the birds sing in hell?’ şi am plâns pentru cei care au supravieţuit ca să îşi spună povestea.

Datorită cărţilor am supravieţuit şi eu, protejată, încurajată, şi motivată să încerc să îmi scriu propria poveste.

▲▲▲▲▲▲▲▲▲▲

Articol ce răspunde provocării Libris, cu ocazia ediției a XIV a Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov

~ Hold On - Pain Ends. ~

-202 calorii azi, scrise Chelsea în jurnalul ei, pronunțând cuvintele în șoaptă și prelungind vocalele până trecea de cuvânt.

Stătea singuratică în micul ei pătuț supra-etajat din camera 119 al căminului Bolton Break, puțin aplecată peste micul ei jurnal în care își înregistra greutatea în fiecare zi, încă de la începutul școlii.

Era singură în camera de cămin - celelalte două fete se mutaseră cu ceva timp în urmă la altă școală iar Nadiushka se întorsese în Rusia. Singurătatea o distrugea la limită, însă măcar avea baia ei, nu? Și colecția de obiecte ascuțite nu era în pericol de a fi descoperită în cazul în care cineva îi caută sub saltea, nu?

Mâncarea era ținută în mini-frigiderul pe care Nadiushka i-l făcuse cadou, pentru că Chelsea obișnuia să mănânce mai mult decât două familii la un loc. Desigur, acum totul se schimbase - înfățișarea, mentalitatea, greutatea.

Nu putea decât să le urască pe 'populare' pentru felul în care au făcut-o să se înfometeze zile întregi. Acum nici nu mai suporta să se uite într-o farfurie cu mâncare. Nu putea să se opresca din mâncat, dacă începea. Pur și simplu nu putea - ori avea totul, ori nimic. Căile de mijloc intrau încet într-o ceată de cuvinte amestecate.

"Scroafo"; "Butoi ambulant"; "Vezi că ți-a rămas niște față pe grăsime" și alte răutăți, spuse nu neapărat de curând, însă de-a lungul anilor.

Câteva lacrimi i se scurgeau încet pe obraji, determinând-o să se ridice din pat și să umble sub saltea, în căutarea unei mici cutiuțe de lemn în care își ținea lamele.

O durea deja stomacul, iar ochii i se închideau de somn, făcându-i corpul să fie mai amorțit ca niciodată. Nu își găsea telefonul, din nou. Probabil era în baie, cu tot cu căști. Ca în fiecare noapte.

Intră în baie, aprinzând lumina și trântindu ușa, apoi închizând-o cu cheia.

Avea dreptate - telefonul îi era în rastelul cu prosoape colorate.

Își puse căștile, apoi alese un instrumental trist de pian, cu acorduri rare de vioară.

Sângele alerga lent peste pielea ei pură, albă. Tresări doar uitându-se la lichidul roșu, cu miros metalic. Se simțea oribil, însă nu făcea nimic ca să oprească sângerarea - doar ședea sfârșită pe podeaua rece a băii camerei ei de la internat, cu muzica auzindu-i-se prin căștile telefonului. Voia să moară. Cu adevărat - nu putea să fie cine își dorea cu adevărat, pentru că nimeni nu voia să o ajute pe ea, Chelsea Lloyd, butoiul cu chip uman. Își dorea cu adevărat să moară. Însă nu s-a întâmplat. A adormit; a adormit pe gresia albă, sterilă, cu mâna strânsă în jurul lamei îmbibate în sângele ei și cu lacrimi fierbinți drept  exteriorizări ale unei suferințe mute.

În cele din urmă, s-a trezit. Și-a curățat tăieturile și și-a pus o bluză cu mânecă lungă și pantalonii de stofă, după cum cerea uniforma liceului. Se simțea mai calmă. Se simțea calmată de către tăieturile nocturne. Iar foamea îi părăsise stomacul, sau cel puțin nu mai era așa de persistentă.

Drumul către școală era la fel de simplu ca strănutatul pentru Chelsea - dreapta, înainte, jos pe scări, stânga, jos pe scări din nou, intrarea în coridorul subteran ce duce către liceu, găsitul dulapului și orele plictisitoare în care nu înțelegea nimic pentru că mintea-i stătea doar la dumnezeu știe ce minuni.

Pe lângă ea, lumea părea perfectă - toți erau fericiți, ambițioși, determinați să facă ceva cu viața lor. Începea să se simtă în plus pe lângă Zoe, iar Robyn o intimida.

Robyn voia să o schimbe, însă... întrebarea era - Chelsea voia?

Desigur, băieții erau politicoși cu ea, și nu ezitau să glumească cu ea, să o complimenteze, însă, la sfârșitul programului, când toată lumea pleca acasă, Chelsea se întorcea singură în camera ei de la internatul liceului, într-o singurătate absurdă.

Visarea îi fu întreruptă de profesorul de fizică, ce o chema la tablă. Ashley era în primul rând, pe mijloc. Simțea cum deja i se face greață, deși nu mâncase nimic. Își trase mânecile peste dungulițele rosiatice și căută cu privirea un moț portocaliu - Robyn.

-Acum, domnișoară Lloyd, vocea profesorului părea că nu mai așteaptă vreo ezitare din partea ei.

Oftă și se ridică, amintindu-și brusc că Robyn nu mai era roșcată, ci brunetă, și stătea în spatele ei, nu în orizontul ei vizual drept.

-Ești bine? o întrebă Robyn așezându-se pe banca unde stătea Chelsea, neinvitată.

-Da, îi spuse instinctual și îi aruncă un zâmbet menit să o calmeze.

-Nu mă minți, nu merge cu mine! o anunță bruneta și își dădu ochii peste cap.

-Nu mint, răspunse Chelsea însă în acel moment se auzi un tunet... din stomacul ei.

Robyn făcu ochii mari și o trase de mână, în direcția cantinei.

-Nu, R, nu mă poți obliga! începu să se milogească și încercă să se apuce de vreun pom ca să poată rămâne în curtea interioară.

Alți câțiva nemâncați le priveau ciudat - era pauza de masă iar lumea încă lua masa și în curte, chiar dacă nu chiar atât de mulți.

-Chelsea, nu mă enerva! țipă Robyn. Ești total nebună! Total, total nebună!

-Hey fetelor, se auzi vocea lui Zoe.

-Eu?! izbucni Chelsea, fără să bage de seamă sosirea lui Zoe. Eu sunt aia nebună?! Te-ai uitat vreodată în oglindă? Eu sunt aia care s-a vopsit pentru că mi s-a făcut dor de New York? Eu sunt aia care se află într-un război complet cu Barbie, deși aia e în stare să îți smulgă capul și să-l dea la lei? Eu sunt aia care se îmbată cu Allen!? Știi ce, Robyn? Păstrează-ți predicile pentru cineva care e îndeajuns de orb încât să nu vadă că tu ești cel care are nevoie de ajutor.

Robyn doar inspiră adânc și îi luă lui Zoe mâncarea de pe tava.

Lumea începea să se adune în jurul lor, atrași de o Chelsea gălăgioasă și cu nervi.

-Mănâncă! o îndemnă bruneta și îi puse în mâini porția de cartofi prăjiți cu sos de maioneză și crispy strips calde.

Chelsea prinsa mâncarea, o greată cumplită cuprinzând-o. Abia apoi realiză că stomacul ei făcea zgomote evidente. Toți ochii din curte erau pe ea. Lacrimi îi inundau ochii iar nasul i se înfunda oarecum, făcând-o să respire pe gură. Inspiră adânc și se întoarse către Robyn, trântindu-i în cap farfuria de plastic, cu tot cu mâncare.

Sosul i se prelinse pe fată și prin tot parul, iar un cartof îi intrase în decolteu.

-Nu ai nevoie de o licență să faci pe șefa cu cineva? întrebă retorică și ieși în fugă din curte, lăsându-i pe ceilalți să se bucure de urmările mini-scandalului provocat de ea.

Toate privirile erau acum pe Robyn. Eden ieșise din cantină pentru că zgomotul îi indica faptul că se petrecea ceva ce ar putea să-i fie de folos.

Un rânjet pervers și parșiv i se instală pe buzele date cu gloss atunci când văzu că Robyn era cea în probleme.

Se apropie cu gășcuța ei de patru, cu tocurile răsunând pe pavajul de piatră din curtea școlii și parcă în fata lui Robyn.

-Se pare că ești noul tomberon cu mâncare al anorexicelor! îi râse în nas, sfidând-o cu ochii ei azurii.

-Ha-ha-ha, râse Robyn retorică apoi își culese un cartof prăjit din păr, îl trecu printr-o pată mai consistentă de maioneză de pe sacou și-l băgă arogantă în gură. Ai vrea tu să ai o pălărie așa șmecheră ca a mea, îi spuse și-și ridică sprâncenele ostentativ.

-Hai, Robyn, o îndemnă Zoe și o prinse de braț. Mergem la director să te scutească de la ora următoare.

-Scuze pentru comportamentul lui Chelsea, îi șopti Zoe lui Robyn atunci când cea din urmă ieși din baie frecându-și parul brunet cu un prosop de aceeași culoare.

-Nu ai de ce, Zoelle. Nu tu ești de vină pentru ieșirile ei, o liniști.

-Cică 'Zoelle'. Nici bunica nu îmi mai spune așa, rase.

-Nu te îngrijorează Chelsea?

-Am motive? întrebă și opri Temple Run ca să se uite la Robyn.

-Se taie, șopti Robyn și aruncă prosopul undeva pe după salteaua ce-i servea drept pat.

-De unde știi? întrebă cu o fată mirată.

Robyn oftă exasperată, apoi deschise ușa dulapului ei în căutarea unor haine curate și nesifonate. Își bălăngăni fundul de câteva ori, străduindu-se să ajungă la ceva din rafturile din spate.

-Crede-mă, zise, iar un ecou ciudat se formă. Din cauza ochilor ei întunecați, din cauza felului în care își trage mânecile peste încheieturi, în modul acela nervos și paranoic pe care numai cineva care a făcut-o la randu-i poate ști sau recunoaște, răspunse, apoi își scoase căpățâna brunetă. Am întrebat-o într-o zi ce e cu tăieturile. A dat vina pe pisică. Știi cum știu că minte? Nici măcar nu are o pisică!

Fata lui Zoe nu trăda nicio emoție. Știa prea bine că Chelsea locuia la internat pentru că părinții erau stabiliți în Iowa, la tară. Și mai știa că Robyn nu avea nici măcar cea mai mică idee despre asta.

-Așa o fi, spuse într-un final și ridică din umeri. Acum hai la școală, o îndemnă după ce se îmbrăcă. 

Robyn o privi întrebătoare - nu îi păsa de Chelsea?

-Șterge-ți mutra aia acuzatoare, Ro'. Dacă ceva nu e făcut să se întâmple, nu se va întâmpla, îi spuse mulatra și urcă scările. Acum, nici tu nu știi din ecuațiile problemelor de-aici, adaugă, rezemându-se de balustradă.

Bruneta doar mormăi ceva drept răspuns.

-Nu poți ajuta oamenii dacă nu te ajuți pe tine prima dată, șopti Zoe atunci când Robyn ajunse în dreptul ei. 

O urmă cu pași grăbiți până în bucătărie.

-Suc? întrebă fosta roșcată și îi întinse o doză de Sprite.

-Desigur... nu e că și cum noi ar trebui să fim la școală în acest moment, răspunse Zoe ironică și își dădu ochii peste cap.

-Eu... eu chiar vreau să o ajut pe Chelsea... mormăi Robyn și sorbi din doză.

Moment Pe Viata [Capitolul VI] - Eram in intuneric, asa ca intuneric am devenit.

Se fac 4 ore de când roșcata a aflat ceea ce are să îi schimbe viața: Zoe era plecată de mult iar Allen așteaptă dincolo de ușa de lemn a camerei ei, care e închisă de două ori pentru a bloca accesul.

-Robyn, scumpo, lasă-mă să intru! se tot milogea băiatul din două în două minute. Ce poate fi atât de groaznic de nu mă lași să te văd?!

Nu primea niciun răspuns, dar știa că e acolo; îi auzea mereu bătăile inimii trimițând semnale ca niște vibrații în tot aerul de jur împrejur. Își subție buzele și sprâncenele i se arcuiră într-o grimasă nervoasă. Cum îndrăznea tocmai el să se lase călcat în picioare...în fața unei fete?! El, care nici măcar nu ar fi trebuit să mai stea, vreo secundă în casa aceea...stătea în fața ușii ei ca un câine care așteaptă de mâncare?! Niciodată, dar niciodată nu mai făcuse așa ceva pentru cineva! Și mai mult ca sigur nu avea să înceapă din acel moment, tocmai pentru Robyn.

Inspiră lung și închide ochii, apoi urlă scurt:

-Deschide ușa!

Niciun răspuns.

-Nu glumesc, Robyn, deschide nenorocita asta de ușă sau s-ar putea să vezi ziua de 1 Aprilie din camera de Azil!

Un scâncet slab se aude din partea opusă a ușii, însă nu se întâmplă nimic. Frustrat și nervos, Allen se împinge în ușă de două ori iar la a treia lovitură ușa cedează cu un "Trosc" prelung.

Se ridică din picioare și ajunge lângă ea cu pași mari, apăsați și foarte hotărâți. E negru în fața ochilor lui.

Robyn murmură ceva încet...ca o scuză, însă nu se lasă înțeleasă. Se trage mai tare într-un colț și își înfundă capul în genunchi, imaginându-și cam cum arată ei doi în acest moment: ea, scâncind, el pe poziția de șef.

Allen se apropie de ea și îi prinde bărbia în palma dreaptă, iar cu cea stânga o trage de părul de la ceafă, obligând-o să se uite în ochii lui ciocolatii.

-Când spun să deschizi ușa, tu trebuie să vii la ușă și să apeși pe clanță. Clar? întreabă el părând posedat.

Robyn închide ochii și își strânge mâinile mai aproape de pântece.

-Deschide ochii! îi poruncește el și îi împinge capul, care ricoșează scurt, lovindu-se de perete.

" Nu mai am fraze acum " ciripește temătoare vocea verișoarei Eden, însă Allen o trage pe Robyn de încheietură și o aruncă dintr-o simplă mișcare pe salteaua ce ține loc de pat. Ca pe o cârpă de praf.

Ceva din înlăuntrul fetei îi spune să stea, iar cealaltă să îi smulgă ambele capete și să le facă pachet. Dar, calmă din fire, Robyn îi așteaptă și următoarea mișcare, privindu-l printre firele de păr ce îi stau ciufulite deasupra ochilor și își strânge și mai tare brațele în jurul abdomenului.

Allen se plimbă furios prin cameră, aruncând priviri fiecărui lucru. Se apropie de foaia cu rezultatul testului de sarcină și îl ia în mână, însă în secunda următoare roșcată e în spatele lui, cu dinții înfipți în umărul lui. Un urlet scurt din gura băiatului și apoi o palmă cruntă pe obrazul lui Robyn, atât se mai aude. Apoi liniște, cât Allen citește foaia din mână lui. Un flashback îl doboară psihic pe Allen.

-Cine e tatăl? întreabă el, aducându-și aminte fiecare detaliu din noaptea precedentă.

Robyn se uită la el, confuză.

-Nu m-am culcat cu tine, râde el batjocoritor. Știu sigur, adaugă.

Telefonul fetei bipăie scurt, iar imaginea unei fete cu părul de caramel și ochii bleu apare și dispare de pe ecran. Allen se întoarce și îi face semn fetei cu mână, semn că poate răspunde.

-"You better watch out, You better not cry, You better not pout, I'm telling you why...Cousin Eden is comiiiiiiiing to tooooooown!" zbiară fata de la capătul liniei telefonice.

-Umm, Eden, nu e cel mai bestial moment din viața mea și chiar nu pot vorbi acum! anunță roșcata și încearcă să își stăpânească lacrimile, văzându-l pe Allen care stă sprijinit de dulap, cu brațele încrucișate.

-"Și tu chiar o spui de parcă mie îmi pasă...nu?" râde Eden. "Sunt pe aeroportul din Los Angeles. Într-o oră ajung în Pacific Palisades!" zbiară Eden încântată.

-Eden! urlă și Robyn. Am venit aici pentru normalitate, pe bune scumpo...nu mai vreau să fie ceea ce a fost în New York! spune și încearcă să alunge niște amintiri idioate.

-"Nu-i nimic, darling...tatăl tău m-a chemat, deci are încredere în mine! Plus că nu voi sta cu noi, voi sta cu nepotul străbunicii de-a șasea Dolores Andaluzia, care mai e și nepotul măicuței Teresa și al lui John Travolta!" exagerează Eden.

-Cum îl cheamă, întreabă Robyn, sperând la un singur lucru, și ca numele să înceapă cu "A" și să se termine cu "llen"

-Reese, e fiul colegului colegei colegului de muncă de acum șase ani al tatei.

-Eu trebuie să închid, anunță Robyn și termină apelul, apoi închide telefonul.

-Știi, eu chiar credaem că ești....boboacă în toate sensurile cuvântului, spune Allen dezamăgit. Dacă îmi permiți, vreau să facem testul de paternitate, zice și se așează pe podea, fără să se apropie de Robyn.

-Da... aprobă Robyn.

-Tu încă crezi că eu sunt tatăl, nu-i așa?

-Da, murmură Robyn și se trântește pe saltea.

-Păi, azi-noapte nu am făcut decât să dormim. Tu te-ai ridicat la un moment dat și ai dat cu fundul de dulap, încercând să ajungi la baie, după care te-ai împiedicat și ai dat cu picioarele de vază, ai dărâmat-o și după aceea ai nimerit că încerci să deschizi ușa de la baie cu genunchiul, râde Allen. Apoi ai încercat să-ți dai pantalonii jos, însă nu ai putut, așa că i-ai rupt de pe tine și ți-ai lăsat vânătăi pe coapse. Apoi te-ai întors în chiloței și tricou, lângă mine și ai adormit în 2 minute, după ce te-am asigurat că nu ai spart nimic.

-Și atunci?

-Și atunci...altcineva e tatăl, râde Allen enervat, apoi se apropie de ea și o mângâie pe obraz; mi-aș fi amintit o noapte ca cea la care te gândești că ar fi fost. Scuze, șopti, ca după asta să se apropie încet de buzele ei, alintându-i obrazul cu barba fină de o zi.

Îi mușcă scurt buza inferioară în timp ce o privește în ochi, ca să-i vadă reacția. Nimic, e doar o flacără plăpândă, care tremură la fiecare atingere. Închide ochii și o sărută, întinzând-o pe saltea și mangaindu-i încet talia, până ajunge în dreptul pântecului și se oprește. Se ridica și apoi îi sărută pielea fină de pe abdomen, lăsând în urmă un fior rece pe pielea ei.

Un "ding-dong" întrerupe liniștea celor doi, făcând-o pe Robyn să tresară automat: "Cum a ajuns Eden atât de repede?!"

-Stai aici și nu ieși, îl amenință Robyn și iese peste ușa dărâmată, apoi trăgând-o într-o poziție oarecum normală de ușă închisă.

-Haide roșcată sclerozata! urlă Eden din partea cealaltă a ușii.

Robyn deschise ușa lent, bucurându-se de ultimele clipe ale normalității relative ce durase până la moment. Eden îi sare în brațe și o răsucește de vreo câteva ori, făcând-o pe Robyn să sughite de uimire. Are trei bagaje mari în spatele ei și e îmbrăcată în denim: jeans, jachetă de denim și teniși cu denim bleumarin.

-Bună...Eden, spune Robyn cu seriozitate, postându-se fix în fața ei.

-Bună...Robyn, o imită verișoara cea nebunatică. E destul de frumos orășelul, dar îi mai trebuie puțină acțiune, dacă știi la ce mă refer, zâmbi Eden cu un rânjet ostentativ.

-Nu, în niciun caz nu o să fac prostiile pe care le-am făcut la New York. Nu aici, când am început să îmi clădesc o viață nouă, departe de... tine!

Eden se preface jignită; e cum nu se poate mai adevărat că ea o provocase pe Robyn la atâtea prosii, cât nu văzuse soarele în toată viața lui: petreceri peste petreceri, beții, chiul, replicat adulților, hackering și nu în ultimul rând, o manipulase să rănească niște persoane la care roșcata ținea îndeajuns de mult încât să își riște viața pentru ele.

-Nu, Eden... nu mai stai pe lângă mine nici dacă sunt în pericol de moarte!

-Cine te-a hipnotizat să îmi spui asta? întreabă Eden foarte surprinsă de comportamentul fetei.

Eden e șocată, oareum; se aștepta la o primire călduroasă din partea celei pe care o învățase să își traiarca viața la un nivel pe cât posibil modern. O învățase să se comporte că o felină atunci când era amenințată și ca un înger atunci când voia ceva. Unde îi e recunoștința acum?

-Știi prea bine că nu am de gând să plec până nu îmi duc la îndeplinire planurile. Și acum, spune înaintând în holul mare; demisol, șoptește uitându-se în jos, sau mansardă? murmură ridicând capul către tavan.

O ușă se deschide iar Allen iese din camera roscatei, spre bucuria rautacioada a lui Eden.

-De asta mă lași? Pentru un tip?

Robyn nu răspunde și dă să plece în cameră ei fără să dorească să asculte prelegerile ambiilor; ale lui despre faptul că e o ușuratică și ale lui Eden despre faptul că nu așa se procedează cu musafirii.

-Robyn, treci înapoi! îi poruncește Eden, însă Robyn ridică degetul din mijloc și intră în camera ei.

Eden vrea să alerge după ea însă Allen o oprește și o trântește pe scaunul din holul cel mare, apoi aleargă după Robyn.

-Ești bine? întreabă el fără să observe că roșcata îi caută în agenda telefonca.

-Nu, răspunde ea cu mâinile tremurânde, iar când el o atinge, scapă ambele telefoane din mână.

-Ce făceai? strigă Allen uimit.

-Căutam numărul unui anumit "Reese". Verișoara mea trebuie să stea cu el.

-Care sunt șansele ca Reese să fie Reese-ul potrivit?

-Una la 5, categoric.

Allen apelează numărul prietenului lui blond și încăpățânat.

-Yo, lil' bro și toate celelalte! Ce faci omulee'? se aude vocea blondinului de la celălalt capăt.

-Termină, am o urgență...începe Allen.

-De ce nu te duci la baie?

-Nu felul ăla de urgență. Aștepți cumva pe cineva diseară? întreabă brunetul.

-Nu, îmi ajunge mâna dreaptă, oftează Reese.

-Yuck. Deci nici o Eden?

-Aaaa...ba da măi! Mamă! Când zici că vine Makenzie? Diseară? A, ok! Mersi. spune Reese evident interogându-și mama, însă revine imediat: "Trebuia să fie aici acum o juma' de oră"

-E la Robyn, vino să o iei! anunță Allen.

-Trebuie să mă pregătesc umpic.... până la urmă cred că știu la ce se așteaptă după ce un an și ceva am avut o relație la distanță! se scuză Reese ca să mai obțină ceva timp, apoi închide fără să zică nimic.

-E ok, o anunță Allen pe roșcată.

Cei doi urcă în hol iar Eden e încă acolo, cu o sticlă de vodka în mână și cu telefonul în cealaltă.

-Dar te-ai maturizat rău, scumpa mea! atenționează Eden luând o înghițitură din amestecul amețitor de senzații ascunse în sticla transparentă. Umblii cu ma-

Eden nu apucă să termine propoziția, că Allen îi trage una peste gură; nu are nevoie că Robyn să știe totul despre viața lui, atâta timp cât e în siguranță. Robyn nu comentează, știind cât de băgăcioasă e draga ei verișoară și câte zvonuri poate răspândi ea.

Care e adevărul? Ei bine, Allen se ocupă cu supravegheatul marginilor orașului, de când doi dintre colegii lui au fost uciși cu sânge rece, el și încă niște adolescenți fac cu schimbul la paza gangurilor ce separă "jungla" de "acasă". Nu își permite să își piardă "familia", chiar dacă nu e o familie în adevăratul sens al cuvântului; are o soră mai mică și și-a jurat că o să o protejeze indiferent de consecințe.

-Taci! mârâie Allen punând forță în fiecare sunet scos.

-De ce? Oricum va afla odată și odată.

-Robyn, du-te puțin jos! Te rog! face Allen aproape obligând-o, iar Robyn îi lasă singuri pe hol, începând să cânte laolaltă cu radioul din bucătărie, între timp ce își făcea un desert dulce.

-Ce e, câine de stradă? întreabă Eden.

-Nu știu de unde știi tu toate astea dar nu îmi pasă... Robyn nu merită să știe ce pericole o pândesc, pentru că e fragilă.

Eden se ridică puțin clătinat de pe fotoliu și îi atinge lent gulerul tricoului, privindu-l sfidătoare în ochii încărcați de furie. Oare el știe ce are ea de gând? Știe că nu îi e locul acolo?

-Protejeaz-o spunându-i adevărul, îl merită mai mult decât meriți tu o iubită ca ea! șuieră Eden.

-Ești malefică, spune băiatul și o împinge puternic pe fotoliu. Nu înțeleg cum Robyn și-a făcut de lucru cu tine... când tu îi faci rău!

-Există echilibru și legături de sânge, deci nu te mai fofila atât, băiețaș, și spune-i clar ceea ce trebuie să știe, pentru că dacă îi spui că faci parte dintr-o mică mafie a ta și a coleglor tăi și a prietenilor lor, o să știe să se apere. Și te va ajuta, pentru că așa face ea, îi șoptește ridicându-se din nou și aproape mușcându-i lobul urechii.

Allen simte cum înăuntrul lui crește dorința, și asta doar de la o singură atingere. Ce ar fi dacă pentru o secundă i-ar dovedi că nu are dreptate? Ce ar fi dacă pentru o clipă s-ar desfăta cu trupul ei ce i cerșește atingerile? Poate? Cu siguranță! Dar ceva îl oprește; dacă o face, se va afla tot ce el vrea să ascundă de ochii lumii. Așa că o impnge la loc și pleacă să deschidă ușa a cărei sonerie sunase scurt.

-Re-Reese? se bâlbâie Eden la vederea băiatului și îi sare în brațe, mai mult decât încântată.

Băiatul face două piruete cu ea, inspirând adânc mirosul ei de scorțișoară și portocale. Cât de dor i-a fost de ea! Se cunoscuseră pe internet, iar el îi făcuse o vizită la New York, vizită de vreo două săptămâni și și-a sat seamă că... o iubește. Însă Eden nu e tocmai ușă de biserică..nu, nu! Nici pe departe!

Robyn apare în peisaj cu o tavă cu patru băuturi și îi poftește pe toți la masa din sufragerie.

-Soooo, ummm... Eden, darling, șoptește Robyn punând accent pe fiecare sunet, și lungind cuvintele cât mai mult; cum de Reese Smax e iubitul tău iar eu nu am știut?

-Nu îți fă griji scumpa mea! răspunde Eden pe același ton lingușitor. Oricum te invităm la nuntă, șoptește și îl mângâie provocator pe Reese pe picior, culegând un zâmbet ostentativ de la el.

După ce își termină băuturile, cei trei pleacă, lăsând-o pe Robyn singură...sau vorba vine singură, pentru că micuțul copilaș din pântecele ei poate să îi preocupe întreaga noapte cu cganduri de genul: "Ce mă fac dacă află tata?"; "Ce ar face mama dacă ar fi în viață?"; "Oare l-aș putea păstra?". La ultima întrebare își răspunde singură: Cine e ea că să oprească șansele unui copil de la a exista? Poate că acel copil va fi cel care descoperă tratamentul pentru cancer.. poate va fi cel care va schimba soarta copiilor africani... poate va fi unul din copii care va avea un talent extraordinar la a cânta... poate va fi un autor cunoscut și va salva vieți prin profunzimea cuvintelor scrise de el. În orice caz... cine e ea să se împotrivească sorții?

Și totuși, nu își poate stăpâni o lacrimă. Nici măcar nu își aduce aminte cum a fost. Însă e convinsă acum: orice ar fi, îl va păstra.

***

Luni dimineață; roșcata deja are programul stabilit: se trezește încercând să nu spargă nimic în drumul spre baie, face un duș, încearcă să își aranjeze claia de păr fără să și-l smulgă de tot, se târăște înapoi în dormitor și se îmbracă în uniformă fără să caște mai puțin de zece ori. Urcă în holul mare și speră ca tatăl ei să fie acasă, măcar pentru un pupic de "Succes, darling", însă știe că nu se va întâmpla: de trei săptămâni, de când începuse școala, Kyle era aproape inexistent. Robyn își petrecea majoritatea timpului citind din misterioasa carte pe care o găsise la școală. Se dovedise de ajutor, venind cu lucruri deja cunoscute de fată, însă descrise din perspectiva mai multora.

Revenind la traseul pe care-l are de parcurs în fiecare zi, e hotărâtă. Înaintează silențioasă pe balerinii negrii, deși toată atenția e revărsată asupra ei, încă de când coboară din mașină și până intră la ore, zeci de ochi o fixează cu admirație sau cu ură. Face de fiecare dată o glumă ironică pe seamă lui Barbie, care încă încearcă să o nimicească pe făptura care i-a luat locul la tron, apoi ia loc lângă... nimeni alta decât Zoe, în spatele lui Eden, care stă cu Allen.

Își scoate caietele și îi zâmbește mulatrei de lângă ea. Îi este recunoscătoare deoarece a ajutat-o să păstreze un secret față de Eden, treabă nu prea ușoară. Râde apoi de Reese, care face glume drăguțe pe seama tuturor fetelor din clasă sau le complimenteaza pentru a le face să se simtă mai bine, știind că multe dintre ele nu au pe nimeni care să le spună vorbe dulci.

-Cine îmi spune ce ați făcut ora trecută la geografie? întreabă noul profesor, deoarece profesoara de geografie fusese promovată.

-Am râs de Barbie? glumește Jake fără să își ridice ochii din notițe.

-Frumos, domnule DiLaurentis, dar materie? Ceva, ceva? vine întrebarea profesorului.

Zoe îi răspunde, cuminte, ca o boboacă silitoare. Profesorul e de vârstă mijlocie, însă pare puțin neajutorat în fața clasei. Robyn râde de mutrele plictisite ale colegilor ei.

Privirea i se oprește pe spatele lui Eden și oftează lung. Categoric avea ceva de îndurat cu verișoara lângă; această din urmă hotărâse că e mai bine să-i fie alături 24 de ore din 24, iar Robyn poate doar să spere că viitorul ei să nu se încheie ca week-end-urile din New York: undeva într-un bar, dansând pe muzică dată la maxim, amețită nu neapărat de la băutură, ci de la fumul de țigări din preajmă. Eden... un nume nepotrivit pentru un drăcușor.

Se sună după mai mult de 30 de minute de notat, și toți elevii ies. Zoe o trage pe Robyn în baia fetelor.

-Cred că ar trebui să refaci testul, șoptește ea de parcă ar știi ceva mai mult decât lasă să se vadă.

-Adică?

-Adică rezultatul e total eronat! exclamă Zoe. Gândește-te! Cum e posibil să aflii după câteva opt ore dacă ești sau nu însărcinată? E logic că nu ești însărcinată!

-A... și când zici?

-După ore, dacă poți.

-Ei, ei, ei! Pe cine avem noi aici, șușoti Eden urmată îndeaproape de Sara, Cara și Ashley.

-Tipic, oftă Zoe. Încă vă mai vindeți pentru cine dă mai mult? le întreabă pe cele trei, care schițează o față de sfinte, de parcă ar fi repetat-o la nesfârșit.

Eden și Robyn se privesc în ochi, susținând un conflict vizual care are să creeze numai neplăceri. Robyn nu e șocată; putea să jure că așa se va întâmpla: Eden vine, Eden se preface, Eden pune stăpânire pe spălatele pe creier, Eden rănește câteva zeci de suflete și rezultă o Eden învingătoare. De ce? Pentru că "a răni" o caracterizează pe fetișcana cu ochii de culoarea cerului. "A răni" înseamnă pentru ea "a stăpâni" iar "a stăpâni" o duce în vârf. Sau cel puțin așa crede ea, pentru că Robyn e complet determinată să nu o lase să câștige. Din nou, de ce? Ei bine, deoarece e determinată să nu se mai lase manipulată de smiorcăielile vară-sii și să rănească, în consecință, fetele care i-ar putea fi prietene.

-Fă alegerea corectă, șoptește Eden lingușitoare. Fii în gașca mea din nou și lumea te va privi că pe o zeiță, și îi zâmbește angelic.

Zoe privește nevinovată, iar cele trei stau în aceeași poziție, mestecând gumă și studiindu-și ungiile în așteptarea noii lor lidere. Barbie și Tiffany erau și ele marionete, dar marionete care aveau și alte lucruri de făcut, în loc să umble mereu cu Eden.

-Fii contra mea, și toți la care ții o să sufere! mârâie și îi aruncă o privire rapidă lui Zoe, pe care doar Robyn o observă.

-N-ai îndrăzni! șoptește Robyn foarte revoltată.

Eden nu spune nimic, doar apleacă imperceptibil capul către geanta ei Dior, lăsând-o mască pe Robyn.

-Întoarce-te acasă! o îndemnă roșcată. Fă ce vrei la New York, nu în universul meu!

-Ce ai face dacă ți-aș dovedi că Universul tău drag se poate prăbuși în câteva secunde?

-Te-aș ucide cu mâinile goale...

-Succes atunci! îi urează Eden și face o piruetă pe tocurile înalte, întorcăndu-se spre ușă și pornind în tandem cu celelalte trei.

Zoe stă cu mâinile în sân în laterala lui Robyn, mușcându-și ușor buzele. Simte că e la mijloc, și nu știe ce să facă, înafară faptuluio să o ajute pe Robyn. Roșcata oftează, lăsându-și mâinile să alunece pe lângă corpul slăbit.

-Rămâne după ore? izbutește Zoe să întrebe, de parcă simpla pronunție a unor cuvinte ar putea să o distrugă pe fata din stânga ei.

-Da, zâmbește Robyn cu un glas stins de tot.

Zoe îi pune mâna pe braț. Nu știe ce e de zis sau de făcut, însă urmaritul dialogului dintre Eden și Robyn a pus-o pe gânduri, și nu își poate imagina cum se simte Robyn, care e nevoită să lupte contra fetei.

-Calmează-te, măcar vei fii sigură de ceva! îi șoptește Zoe și iese din baie.

Se sună și au astronomie, așa că Robyn înaintează cu păși mici către clasă, însă se oprește după un dulap când îl vede pe Reese vorbind cu Eden. Se lipește de metalul rece al dulapului și aude frânturi de conversație:

-...mi-a spus Zoe și sincer nu vreau că tu să devii una din cele mai rele...

-...cum poți să crezi în negreasa aia și nu în mine? E inadmisibil să....

-..aici se încheie, Eden, acceptă! Nu vreau să rănești oameni, cu atât mai mult cât se presupune că eu sunt iubitul tău și trebuie să te înfrânez...

-Reese! zbiară Eden cu lacrimi în ochi, însă blondinul e deja în clasă, chiar dacă profesorul este încă de nezărit. Reese! șoptește Eden că pentru ea și se lasă în voia inconștientului.

Se trântește cu spatele de perete și alunecă până ajunge pe podea. Nu îi putea face el una ca asta... dacă oamenii din jurul ei însemnau ceva, ei bine, el însemna cel mai mult. Până în momentul ăsta. Eden se ridică și inspiră de câteva ori, încercând să se calmeze, apoi scoate din dulap o sticlă de apă Evian pe care o dă pe gât într-o clipită. Robyn înghite în sec, știind că dacă pe lume există ceva ce Eden să prețuiască cu adevărat, aceia sunt iubiții ei. Mereu protectivă cu ei și atentă, că nu cumva să rămână singură. Blândă, însă niciodată, dar niciodată nu își înfrâna accesele de gelozie. Șatena intră în clasă, urmată la scurt timp de Robyn.

O voce le întrerupe distracția elevilor din clasa a-IX-a B, venind dinspre micuța boxă instalată undeva în colțul de sus de pe peretele cu ușa.

-"Profesorul de Astronomie este ocupat, dragilor. Soția lui naște azi și nu se poate prezenta la cursuri. Veți avea în schimb oră de sociologie!" anunță directoarea Pearl.

Aplauze și chestii de genul "Sper că-i fată!" sau "Sper să aibă ochii lui" ori "Doamne ajută-l [ pe copil ]" răsună prin tot liceul Bolton Break. Robyn și Zoe se pornesc într-un joc ciudat de mimat, până un profesor tânăr intră în clasă, cărând după el o servietă mare și neagră. Are părul ciufulit și cămașa îi e colorată în nuanțe stridente iar materialul oarecum subțire cade lălâi pe jeanșii largi și prespălați.

-Indiie! anunță Eden pe un ton scăzut.

-Eu sunt Leroy, profesorul de sociologie! anunță bărbatul ce nu trece de 26 de ani.

În clasă stăpânește liniștea, fiecare așteptând următoarea mișcare a acestui intrus în jungla numită protocolar "a-IX-a B".

-Haideți să ne cunoaștem mai bine! spune profesorul iar Robyn și Zoe încep să radă muțește. Am auzit că sunteți de doar o lună și o săptămână împreună în IX B, deci așa ceva nu va poate strica.

Zoe o atenționează pe Robyn să mai înceteze, deoarece dorește să audă.

-Am nevoie de voi așezați ... altcumva , zice și încearcă să gesticuleze. Roșcata, mă ajuți?

Robyn râde și e toată roșie la față, aproape ca o roșie însângerată.

-Da, domnule profesor, cu ce vă ajut? întreabă când e la vreo doi metri de el și se oprește subit din râs.

-Vreau să mă ajuți să îi pun în bănci, te rog! spune bărbatul și se sprijină ușor de tablă.

-Simplu: Allen și Brithanny, Zoe și Jake, Eden cu Reese și continuă până îi reașeză în bănci pe toți, după cum știa că se înțeleg și se plac.

-Ummm, zice profesorul gânditor. Am o mică schimbare. Tu, și arată spre Reese, du-te în locul fetei de lângă Robyn iar fata de lângă Robyn se duce în locul lui Allen.

Allen îl privește încordat pe Reese, știind cât de mult se iubesc cei doi, însă Reese îi face cu ochiul, în traducere: "Fă-o lată!". Brunetul îi zâmbește și ia loc lângă Eden, undeva pe rândul din mijloc. Reese se așează lângă Robyn la banca ei de veci, din spatele clasei.

-Ok, acum e perfect! Și, de făcut azi, vreau să vă uitați unul la celălalt și să vă închipuiți cam ce SMS ați vrea să primiți de la colegul sau colega de bancă. Pentru că tehnologia e un pas important în viața tuturor, aș vrea să vă știți reciproc dorințele...

Profesorul continuă să vorbească, însă Reese nu îl mai aude. Tot ce mai aude e râsul înfundat al lui Robyn la strâmbăturile lui. Dacă ar fi să primească un SMS? Știe ce ar vrea să primească, dar trebuie să reformuleze cât să sune mai amuzant. Și Robyn știe ce să zică, iar glumele lui Reese o ajută enorm. Telefonul lui Reese vibrează scurt, anunțând că a primit un mesaj.

-Că tot veni vorba de mesaje! zâmbi Robyn oprind orice sursă de zgomot înfundat.

"S-a întâmplat ceva între tine și Eden?" scrie în mesajul de la Allen.

"Despărțite-ne-am!" scrie și apasă "Trimite".

"De ce?"

"Scorpia! Poți să aplici strategia la care te gândești." tastează Reese.

"Mulțumesc. Asta ușurează chestiile." primește răspuns și Allen îi face cu ochiul.

-Ce crezi că o să facă? îl întreabă Robyn.

-O să-i facă ceea ce merită, logic! răspunde Reese privind rece în față. Allen nu dă greș niciodată.

-Ba da... și în cel mai rău caz o va face să plângă, pentru că Eden nu se face de râs în fața profilor, răspunde Robyn.

-Voi doi, văd că vorbiți. V-ați gândit deja? întreabă profesorul, țintindu-i pe Reese și Robyn cu privirea.

-Ladies first! o îndeamnă băiatul.

-Mi-ar place să primesc un SMS în genul: "Pizza gratis! Vino cât e caldă!" și când ajung să fie o petrecere tipică americană, răspunde Robyn.

-Fan-tas-tic! gesticulează profesorul. Reese?

-Ceva în genul: "Fierbinte, bună și dulce! Vino mai repede că ți se răcește cafeaua!" într-o zi friguroasă de iarnă ca cea care se anunța să vina.

-Deci la ambii mesajele se axează pe mâncare. Frumos, asta e ceva pe care vă puteți axă în cazul în care ați dori să vă cunoașteți mai bine. Eden, dragă! Și tu vorbești? o întreabă profesorul fără să mai continue să pălăvrăgească despre "dacă ați vrea să vă cunoașteți mai bine".

-Aș vrea să primesc un SMS romantic, în care mă invită la locul nostru secret, șoptește și îi aruncă priviri înfiorătoare lui Reese, în timp ce îl mângâie pe braț pe Allen.

-Interesant. Allen, tu?

Allen îi aruncă lui Reese o privire complotativa și primi în schimb un zâmbet de încurajare.

-Mi-ar plăcea să primesc un SMS intelectual. Să conțină referințe biologice cu descrieri amănunțite, și comparații istorice "ca regii"; "ca la Războiul Civil", "ca un comandant de oaste inamică", dar mai ales cu amenințări la adresa obiectelor de mobilier din casă.

Gura lui Eden se transformă într-un "O" perfect, iar Allen se întinde peste 3 bănci și bate palma cu Reese, a cărui nivel de fericire întrece standardele normale. Da, s-a despărțit de ea. Și simte că îi trece deja orice fărâmă de milă pentru Eden.

-Ok, asta a fost de departe cel mai... deosebit răspuns! spune profesorul iar Eden profită de neatenția acestuia și-i trage o palmă lui Allen.

Allen îi prinde mâinile și o scutură încet în semn de "Încetează", însă Eden nu e Robyn, așa că îl calcă. Băiatul se ridică și face schimb de locuri cu Cara, ce tocmai murmurase un scurt "Nu știu" iar profesorul trecu la altă bancă.

-Îți vine să crezi? A umilit-o! râde Reese total amuzat de clipele ce tocmai trecuseră.

-Eden nu e atât de ușoară... o să se răzbune, odată și odată! îl anunță roșcata de lângă el.

-Nu-mi pasă, momentan. Hey,șhhh! îi șoptește Reese. Urmează Jake și Zoe, vreau să-i aud.

-Dacă aș primi un SMS de la Jake, se aude vocea hotărâtă a fetei, răsunând în toată clasa, aș vrea să fie unul sincer. Pentru că m-am săturat să mă prefac că nu mă place și că nu îl plac, termină și se lasă pe spătarul scaunului.

Robyn înghite în sec; Zoe și Jake?

-Nu vreau să primesc niciun mesaj de la Zoe, spune Jake în lipsă de inspirație. Nu cât timp nu știu ce să-i răspund.

-A-ha, silabisește profesorul, apoi se întoarce la catedră. După cum vedeți, sunt multe lucruri pe care trebuie să le discutați între voi. Sper că ora asta v-a inspirat să o faceți... să discutați, adică! încheie iar clopoțelul anunță că oră s-a încheiat.

Elevii răsuflă ușurați. Încă o oră de matematică se apropie, cu doamna Elize, o franțuzoaică simpatică a cărei experiență de viață cuprinde orice elev. Dar între ore e altceva... un eveniment simplu și agitat: pauza. Și pauza de masă nu e ca celelalte, ci mult, mult mai specială. De ce? Faptul că durează mai mult de 20 de minute o duce în topul celor mai palpitante părți ale zilei. Și ce dacă trebuie să mănânci în pauza de masă? Îți iei popcornul și privești cum lumea adolescenților de la Bolton Break se zguduie iremediabil datorită efectului unor cuvinte.

-Ai să regreți! îi spune Eden lui Allen, ieșind val-vârtej din clasă.

Eden e urmată de Zoe și Robyn, însă cele din urmă nu au nicio tangență cu Eden, ci sunt supărate, oarecum.

-Îl placi pe DiLaurentis? o întreabă Robyn pe Zoe, ajungând în spatele lui ei.

-Contează? Te rog, am nevoie de ceva timp singură! anunță mulatra, evident afectată.

-Ok, spune Robyn și bate în retragere. Te poți baza pe mine! șoptește și se îndreaptă spre dulapul ei.

-E bine? e primul lucru pe care îl aude când se îndepărtează de Zoe și o lasă să își caute tema la matematică.

Doar Reese. Căpățâna lui blondă și aproape creață îl face evident într-o mulțime, iar ochii bleu înseninează ziua oricui. E îmbrăcat simplu, într-o cămașă albastră cu carouri, descheiată, și un tricou alb pe dedesuptul cămășii iar blugii îi sunt negrii.

-Probabil, oftează Robyn. Jake a cam... ofticat-o.

-O place, și știi și tu asta! spune Reese și scoate o poză din portofel cu el, Jake și Zoe. Vezi? Jake stă la mijloc. Să-i fi văzut fața atunci când am luat-o pe Zoe de după umăr. M-ar fi ucis pe loc dacă nu ne-am fi cunoscut de la grădiniță.

Robyn nu-și poate abține un zâmbet când vede un instantaneu cu cei trei inghesutiti într-o cabină foto iar Jake e la mijloc, ținând-o pe Zoe de mijloc și Reese stă într-o parte, zâmbind oarecum dulce.

-Chestia e că eu nu prea știu. Un tip poate fi gelos și fără să te placă, îi replică Robyn. Dacă cineva mă sărută în preajma lui Shane, fi sigur că Shane nu o să aplaude. În cel mai bun caz m-ar trage după el.

-Aici ai dreptate. Apropo, de unde îl cunoști pe Shane? întreabă Reese și împinge ușa de la sala de mese.

-Dintr-o zi călduroasă de vară-toamnă, de pe malul mării... complicate chestii! anunță Robyn. De ce?

-E preocupat de ceea ce se întâmplă cu tine; dacă Allen se poartă frumos, dacă nu cumva te urmărește cineva... știi tu, chestii obișnuite! zâmbește Reese și îi indică doamnei care servește către un hamburger imens.

-Frumos, desigur. Și alea chiar sunt chestii obișnuite. Doar nu crezi că sunt cu Allen, nu? întreabă Robyn asigurându-se că băiatul în cauză nu e prin preajmă, apoi plătește.

-Tu să-mi spui.

-Așa se zice? se strâmbă roșcata și ia loc la o masă la care urmează să se așeze Jake, Chelsea și Zoe.

Desigur, în timpul trecut de la incidentul cu Allen, Zoe făcuse tot posibilul să o încadreze pe Robyn în gașca ei formată din Chelsea, Shane, Jake și Reese. Ah, și băiatul cu care Robyn ar putea avea un copil. Chelsea era mai mult decât încântată să o primească pe Robyn în gașcă, asemenea băieților. Singurul care nu schița vreun gest atunci când ideea fusese propusă era Allen. Pentru el Robyn era mai mult decât o prietenă, așa că nu aveau nevoie să îl întrebe. În fiecare zi, gașca ia masa împreună, la o masă situată undeva în stânga sălii și discută despre eventualele atacuri pe care le-ar putea lansa la adresa lui Barbie.

-Se spun multe, dragă. Dar probabil varianta ta e cea mai aproape de adevăr.

-Păi... acționăm uneori ca un cuplu, dar nu sunt dispusă să îl las să meargă mai departe cu chestia asta, îl informează Robyn. Nu văd un viitor comun cu Allen Smith, și sunt sigură că și el crede la fel.

-Adevărat! zâmbește Allen și ia loc pe scaunul de lângă Reese. E prea bună pentru mine, încheie și îi face scurt cu ochiul.

Robyn nu îi răspunde, doar continuă să își taie pizza. Chelsea ajunge și ea la masă, urmată de Shane și Jake.

-Unde-i Zoe? întreabă Shane înainte să se așeze.

Deobicei, Zoe este prima care ajunge la masă, și îi așteaptă picior peste picior, studiind enervant de insistentă fiecare fițos.

-Unde-i Eden, mai bine zis! întreabă Reese și Robyn la un loc, ridicându-se automat; Robyn de grija lui Zoe iar Reese de grija a ceea ce ar putea face Eden cu Zoe.

-Infine, șoptește Chelsea atrăgându-le privirile băieților rămăși, surprinzând nota de îngrijorare din ochii celor doi și știind că nu trebuie să se amestece. Noi am cântat la maracas la muzică. Voi ce-ați făcut? întreabă atunci când Robyn și Reese se îndepărtează și ies din sală de mese.

-Baie? Acoperiș? întreabă amâdoi în același timp.

-Acoperiș, repetă Robyn.

-Vară-ta e chiar atât de creepy?! întreab Reese cu ochii mari.

-Nu ai vrea să ști! îl avertizează ea în timp ce urcă rapid scările de la scara îngrijitorului.

Vântul bate puternic pe acoperiș și face ca părul lui Robyn să zboare în toate direcțiile posibile. Cămașa lui Reese flutură pe el de parcă ar fi un băț îmbrăcat, însă numai Dumnezeu știe cum de reușește să se țină pe picioare.

-... iar când eu promit, atunci așa rămâne, indiferent de cine suferă și cine nu! aud cei doi venind dintr-un colț al acoperișului.

Eden e în fața lui Zoe, înaintând încet către ea. Mulatra tremură și de frig și de spaimă și nu ezită să facă pași înapoi atunci când Eden înaintează către ea. În ochi are lacrimi și încearcă să scape de privirea arzătoare de gheață a satenei din față ei.

-De ce? Cu ce ți-am greșit? întreabă Zoe fără să observe că Reese și Robyn încearcă să se apropie de cele două fără să se dărâme de la forța curenților de aer.

-Ești mult prea apropiată de Robyn, și nu știi ce "minunată" e acea roșcată, șoptește Eden ironică. Nu vreau să fi rănită! exagerează fata pe un ton prefăcut.

-Nu, Robyn nu mă va răni... niciodată! țipă Zoe și vocea îi urcă iar obrajii i se înroșesc de repulsie.

-Așa e, pentru că nu va mai avea șansa! râde Eden și înaintează brusc, făcând-o pe Zoe să se dezechilibreze.

Un moment cutremurător de liniște se așterne peste acoperișul liceului Bolton Break. Vântul pare că se oprește ca să își recapete forțele iar de undeva, din depărtare, un fulger silențios brăzdează cerul. Un țiuit asurzitor se face auzit în urechile fiecăruia și un nor de praf îi face să tușească.

-Zo-zoe? scâncește Robyn plimbându-și privirea în jurul ei.

Reese încearcă să o stăpânească pe Eden, care râde aproape isterică, cu ochii mari. Un alt fulger brăzdează cerul încărcat de tensiune, la fel de silențios ca primul.

-Ai pierdut, Robyn! Nu poți păstra pe nimeni lângă tine! spune șatena privind-o compătimitor pe roșcată.

-Zoe? murmură Robyn fără să o bage în seamă pe verișoara ei și se face ghem, cu genunchii împreunați în dreptul inimii.

A fost prea lentă, și a pierdut-o. E doar vina ei! Nu trebuia să o lase pe Eden să se mute, nici măcar provizoriu! Ar fi trebuit să știe că așa se va întâmpla, însă nu a făcut nimic să schimbe ceva. Și acum? Acum ce se va întâmpla? E din nou singură și nu are pe nimeni care să o protejeze. O lacrimă i se scurge încet pe obrazul prăfuit. E doar vina ei!

Izbucnește într-un plâns cu suspine, iar Reese aproape îi urmează exemplul. Iubita lui... iubita lui tocmai ucisese o persoană? Nu, e clar ceva ce el nu poate îndura. Îi strânge încheieturile cu atât a forță că aproape i le zdrobește. Ar vrea să o arunce și el de pe acoperiș, dar nu o poate face. El nu e un ucigaș.

-De ce plângi? se aude o voce răgușită de fată iar o mână tremurândă atinge umărul roscatei.

Robyn se întoarce brusc. În fața ei, mai palidă ca niciodată, se află Zoe Shaw, cu veșnicii ei ochi albaștri și cu părul brunet împrăștiat în toate direcțiile. Robyn clipește de câteva ori. E realitate sau e totul doar în capul ei?

Își îndreaptă privirea către Eden. Nu, nu e o halucinație, pentru că șatena e furioasă. Reese zâmbește numai uitându-se la cele două, deci mai mult că sigur nu e numai imaginația ei. Roșcata se ridică brusc și o îmbrățișează pe Zoe. E singura pe care a lăsat-o atât de aproape de sufletul ei iar dacă ar fi pierdut-o nimic nu ar mai fi fost la fel.

-Gata cu dramatismele! gesticulează bruneta. Mi-e o foame de te văd la rotisor! exclamă ea provocând câteva chicoteli.

-Cum? Cum ai... reușit? întreabă Robyn încă îmbrățișând-o.

-Nu contează, murmură Zoe și își îngroapă fața în părul lui Robyn. Nu mai contează...

Reese dispăru din peisaj cu tot cu Eden, undeva pe holurile pustii de la etajul cinci, ultimul etaj. E furios, pentru că Zoe înseamnă îndeajuns de mult pentru el încât să fie speriat și șocat dacă ar păți ceva. Eden îl privește cu un aer nevinovat, însă zâmbește în sinea ei.

-Ce a fost în capul tău? întreabă Reese disperat. Zoe e una din cele mai bune prietene ale mele!

-Nu, Reese, ai înțeles greșit! șoptește Eden pe un ton mieros, prefăcut. Zoe m-a amenințat și nu am făcut decât să mă apăr! minte ea crezând că cei doi nu au auzit prea multe.

-Minți! țipă băiatul și bușește dulapul din spatele ei cu pumnul puternic încleștat, exact lângă capul fetei cu ochii albăstrii.

Eden face ochii mari. El chiar văzuse totul? Ce s-ar face dacă... ar denunța-o? Toată viața ei ar fi distrusă, mai mult decât este deja. Reese are doi martori, însă Robyn nu poate mărturisi nimic, pentru că ar intra și ea în probleme. Înghite în sec și răsuflă ușurată când clopoțelul anunță faptul că urmează matematica.

Allen merge repede pe străzile și aleile ce duc spre casa lui. E deja dup-amiază, iar tot ce poate face este să spere că sora lui nu a cauzat probleme și nu a pățit nimic. Intră în casă bușind ușa; așa cum se aștepta, Maggie stă cuminte sub pătură fratelui ei, încercând să ignore bufniturile care se aud din bucătărie.

-Am nevoie la baie, se plânge ea somnoroasă.

-Haide, spune băiatul și o ajută să coboare de pe fotoliul zdrențuit.

-... nu mă interesează! zbiară mama doptiva a celor doi. Ai promis, Dave, ai promis!

-Divorțez! anunță el și îi întoarce spatele.

Mama celor doi îl trage pe Allen și i-l arată lui Dave, ca și cum ar fi doar un obiect care trebuie împărțit.

-Și copii!? Ești dispus să rămâi cu aia?! întreabă Caroline urlând la viitorul ei fost soț.

Allen se smulge din strânsoarea femeii și-și strânge sora în brațe, observând că aceasta plânge.

-Nu-i nimic, Maggs, trece! încearcă el să o liniștească și o strânge puternic la piept.

Fetița își acoperă urechile cu palmutele mici. Are doar cinci anișori și totuși îndură pe cât posibil luptele dintre Caroline și Dave. Tatăl lor ridică palma și plesnește masa, aproape crăpând lemnul de brad, subțire, ce-i drept. La auzul zgomotului, Maggie plânge și mai tare.

Allen simte cum fiecare celulă din corpul lui clocotește de furie. Nu merită o asemenea familie. Preferă internatul de la Bolton Break decât să îndure în fiecare zi certurile celor doi. Cu ce e el vinovat că Dave o înșeală? Cu nimic! Cu ce e el vinovat deoarece Caroline este dependentă de alcool? Cu nimic! Nici el și nici sora lui nu au nicio vina. Furia îi crește periculos de mult atunci când Maggie își prinde mânuțele de jacheta lui neagră, și își îngroapă fața în tricoul lui alb.

Allen se ridică și îi desparte pe cei doi.

-Noi plecăm! urlă el iar o liniște mormântală însoțește cele două cuvinte.

-Așa-i, Dave! Eu și copiii plecăm! anunță femeia.

-Nu, copii pleacă! Voi rămâneți și vă consumați viața cum vreți! Eu și Maggie nu avem nicio vină pentru că voi nu vă înțelegeți! spune Allen și scoate dintr-un colț un rucsac cu hăinuțele lui Maggie.

Era pregătit pentru momentul în care ar fi făcut acest pas. Ies amândoi pe ușă iar Allen îl sună pe Jake.

-Am nevoie de camera de oaspeți pentru o săptămâna, îl roagă Allen știind că părinții lui Jake sunt plecați din oraș.

-Te aștept! răspunde Jake în cunoștință de cauză.

-Mulțumesc... șoptește Allen și închide, neștiind ce să mai zică.

Are de gând să depună a doua zi o cerere pentru el și sora lui ca să primească o cameră la internat. E încrezător, știind că are o situație școlară ireproșabilă iar sora lui chiar este un îngeraș.

-Allen, murmură fetița atunci când amândoi se urcă în Mini-ul băiatului.

-Da?

-Eu încă am nevoie la baie! anunță Maggie și zâmbește cu cei câțiva dințișori pe care-i are.

***

-Aaaand I Wiiiiiiiiiiil Alwaaaays Loveee Youuuuuu!

-Taci! Gata, mi-a ajuns! urla Shane la sora lui mai mare, Brithanny [aka Barbie].

-Shainy, tu nu recunosti o voce perfecta nici daca iti sparge creierii! replica ea, fluturandu-si unghiile scufundate, cu nu mult timp in urma, in lac de unghii roz. Tu ai probleme, domnule, ranji ea apoi indica cu privirea spre pozele pe care Shane le studia, sprijinindu-se de spatarul scaunului fratelui ei mai mare.

-Care, astea? intreaba Shane uitandu-se mai atent la pozele gasite prin gang. Asta nu e problema mea... cei care au problema nici macar nu stiu ca au o problema, zice.

Barbie se tranti pe scaunul de langa Shane si, contrar oricaror alte asteptari, nu zise nimic.

-E problema lui Robyn si a lui Allen, asa-i? intreaba apoi se rezema de spatar.

-Da... raspunde vag Shane si mai deschide un set de poze. Nu stiu... cred ca ar trebui sa o lasi moale...

-Asta imi aduce aminte de un titlu de carte... era ceva gen 'Mai las-o moale cu fantomele' sau ceva de genul... Nu imi mai aduc aminte, zice si gesticuleaza din maini insa se potoleste repede.

-Si Robyn citeste mult.

-Stiu, imi pare rau ca am facut misto de ea, dar e colega noua.. mi-as pierde popularitatea daca nu m-as lua de colega cea noua. Plus ca Chelsea nu ar trebui bagata in toata chestia asta cu majo-...

-... Cum ai cunoscut-o pe Robyn? ii taie Shane macaroana, neavand chef sa asculte toate palavragelile soru'sii despre majorete si altele.

-Scandal cu Ashley si Tiffany. S-a pus cu ele din prima zi si m-a enervat la geografie, zice Brithanny de data asta cu un ton mai jos. Si de atunci ne tot certam.

-Stii cumva cine ar vrea sa-i faca rau? intreaba Shane, doar ca sa-i tina gura ocupata si sa poata studia pozele fara sa fie deranjat.

-Eden Mackenzie, spune scurt, privind in gol, dupa care se ridica si pleaca.

Shane isi ridica privirea de la poze si se uita dupa ea, insa nu o striga. Eden Mackenzie? Verisoara ei? Acea Eden Mackenzie?! 

Clar Shane trebuie sa afle cat mai multe chestii, pentru ca la asa ceva nu s-ar fi gandit niciodata. Cum, propria verisoara vrea sa ii faca rau lui Robyn? Si el e fratele prin alianta a lui Brithanny, dar asta nu il face sa vrea sa ii faca vreun rau. Clar, nici bine nu-i face dar o lasa in calutii ei roz. Si inorogii Fucsia.

Cel putin, Brithanny nu era Eden.

***

-Si apoi am alunecat pe chestiunea aia-suport de la marginea acoperisului, ii explica Zoe lui Robyn, la o ciocolata calda, in fata semineului stins din sufrageria casei. Imi pare rau ca nu te-am crezut ca ai o verisoara nebuna... scuze! zambeste si ia o inghititura din amestecul dulceag.

-Nu-i nimic, raspunde roscata si-i zambeste lui Zoe, la randu-i.

Soarele se scurge incet printre copacii de langa The Manor, lasand umbrele sa imbratiseze imprejurimile. Nori de ploaie imbodobesc cerul iar vantul se inteteste usor, lovind frunzele copacilor plantati pe marginea resedintei; peste casa se lasa o liniste deplina, intrerupta din cand in cand de vocile vecinilor. 

Totul din casa e un dezastru; cartile sunt raspandite prin toate incaperile, in bucatarie se afla cutii goale de pizza, doze de suc si alte cateva mizerii care insa adunate fac o harababura imensa.

-Ar trebui sa plec, zice Zoe si se ridica. Ma bucur ca ai fost azi cu mine la cabinet... sper sa fie totul ok, continua si lasa cana cu cacao pe masuta de cafea. Sa nu uiti sa faci putina curatenie inainte sa mai chemi vreun baiat e la tine, ok?

-Da, vad ce fac! zambeste si o ajuta sa isi stranga caietele de pe masa sufrageriei. Sper sa ne mearga cu eseele alea la Chimie, m-am saturat de toate combinatiile astea idioate!

-Nu-i nimic, odata in viata le inveti, chicoteste Zoe si isi ia jacheta pe ea.

-Glumesti, nu?! Astea le-am invatat la gradinita, cand combinam plastelina si ziceam ca galben e oxigen si albastru e fier sau alte metale si framantam pana obtineam oxid de fier... Sau oxid de alte metale... nu inteleg de ce trebuie sa i le facem asa, se plange si indica spre lista de hidroxizi a caror lista de caracteristici trebuie sa le enumere intr-un eseu de cel putin 16 pagini.

-Nu mai fi asa, oricum o sa le uiti pana la facultate... asta daca te lasa Eden sa ajungi pana la facultate, raspunde Zoe si ii face cu mana, indreptandu-se spre usa. Ai grija si toate cele.

-Si tu! Pa.

-See ya', raspunde si ii zambeste dulce.

O limbuzina alba face inconjorul rondului de flori din fata usii principale si opreste in fata scarilor. Robyn se uita uimita la cat de curata si eleganta e masina; nu poate fi a tatalui ei - Kyle e plecat la Paris cu firma, Vaughn & Co.

-Multumesc! ii raspunde o voce semi-pitigaiata soferului care i-a deschis usa.

Ochii roscatei se maresc in soc atunci cand zareste cum din masina se scurg lent doua picioare lungi, bronzate, incaltate cu pantofi Jimmy Choo din sezonul trecut. 

-Brithanny!? rosteste Robyn uimita atunci cand vizitatoarea iese din masina si face pasi maruntei catre usa principala.

-Da, raspunde blonda, fara sa stie altceva ce ar putea zice.

-C-cum?! Cu ce ocazie? Ce-am facut?

-Nimic, Robyn. Am venit sa imi cer scuze si sa vorbim, rosteste cu umilinta.

-Despre ce am putea noi sa vorbim, Britt'?

Vocea lui Robyn era calma si calda, defensiva dar cu cativa picuri de curiozitate strecurati ici-colo. Halatul de matase atarna greu pe formele aproape scheletice ale roscatei, forme bine ascunse de pantalonii largi cu inimioare si de tricoul lalai cu pete de cafea.

-Cineva vrea sa iti faca rau, zice dintr-o rasuflare, usurata ca Robyn o accepta.

Robyn lasa un ras scurt, sarcastic;

-Multi vor sa imi faca rau, mult prea multi ca sa ii numar acum, adauga si se uita la Brithanny cu subinteles. Haide pe terasa -  e unicul loc care arata decent.

Britthanny o urma, ignorand din instinct chestiutele ce nu erau la locul lor. Stia ca Robyn sta singura de cateva saptamani bune, totusi nu o invinovatea pentru ca toata casa roscatei era vraiste.  "Daca Robyn si-ar putea imagina vreodata cat de asemanatoare suntem" - gandi si se aseza pe un scaun de rachita, cu pernute crem si model inflorat.

-Asa deci, cu ce intentii vii? intreaba Robyn si toarna putina limonada dintr-o carafa de cristal in doua pahare colorate.

-Cu care sa incep? chicoteste Brithanny stanjenita, gustand din pahar.

Britthanny e Britthanny iar Britthanny e rautacioasa. Tocmai de asta nu stie sa isi aranjeze cuvintele astfel incat sa se exprime... decent. Toti considera ca ceea ce spune ea e neimportant sau, dimpotriva, mult prea important, asa ca nu trebuie sa isi faca grji prea mari cu exprimarea. Doar acum, cand se afla fata in fata cu prima persoana care a reusit sa ii puna sub semnul intrebarii popularitatea, Britthanny incepe sa se gandeasca mai... atent.

-Stiu ca tu si Eden nu va intelegeti deloc bine, incepe Britthanny si inspira, cautandu-si cuvintele. Stiu si ca tu nu i-ai putea face ceva vreodata pentru ca inca tii la ea... dar ea are in plan niste chestii oribile, adauga.

Robyn se aseza si ea pe un scaun de rachita, incercand sa isi aduca aminte tacticile lui Eden;

"-Stii ce se intampla daca nu o faci, draga mea! ranji Eden si se uita la Robyn clipind des.

-Nu o sa o fac! ii raspunse roscata aproape automat, nestiind ce sa zica altceva.

Eden doar privi putin catre deschizatura gentii ei, din care un obiect iesea in evidenta - o sticluta mica, maronie, cu lichid transparent pe ea. Cum facu o miscare, sticluta se misca, lasand vederii eticheta alba cu un schelet negru pe ea.

-Ba da, o sa o faci! rosti Eden dupa ce fata lui Robyn trecu de la una de impotrivire la una de soc. Si mai bine ai face-o repede... cine stie ce i se poate intampla micutei Maura Mallone cat timp tu stai de vorba cu mine! incheie si ii facu ostentativ cu ochiul."

Eden avea dreptate - Robyn o facuse - si nu numai o singura data; Se strecurase in casele anumitor oameni si facuse anumite chestii de care nu era mandra. Si tot se intamplasera chestii;

"-Maura Mallone e in spital!

Anuntul veni din partea unui baiat care tocmai intrase in cantina scolii. Robyn o cauta pe Eden cu privirea si o gasi, chicotind cu sclavele ei... tipic. Roscata se ridica, ignorand privirile curioase aruncate in directia ei, ignorand faptul ca era singura in picioare din timpul mesei de pranz, ignorand chicotelile infundate ce se auzeau din  spatele ei.

-Eden, am facut-o, zise Robyn cu voce tare, astfel incat sa auda toata lumea. Dar nu inteleg de ce ai bagat-o in spital pe Maura, adauga, cu un ton mai jos insa, ca prima oara, toata lumea ii deslusi vorbele.

Furioasa, Eden se ridica si se sprijini de marginea mesei pe podurile palmelor, astfel incat incheieturile ei pline de insemnari cu pixul erau total vizibile lui Robyn.

-Asta e jocul meu, si te invat regulile. Nu cred ca ai vrea ca cineva de aici sa auda ce ai facut tu azi-noapte in apartamentul domnului Carson, marai, ochii aruncand scantei pline de ura in directia lui Robyn. Nu uita jurnalul. Stii cursul, doar l-am facut impreuna, susoti de data asta.

Deznadajnuita, Robyn se intoarse in locul ei de la masa 24. Isi facu o notita mentala sa verifice citatul de pe data de azi, din jurnalul lor. Al ei si al lui Eden."

Revenita din 'splendoarea' amintirilor, Robyn o privi socata pe Britthanny - iata-se in casa cu 'dusmanul' care poate sa o ajute sa impiedice ca la liceul Bolton Break sa fie comise intamplari scrise cu sange pe anuar. Realizeaza ca Britthanny vorbise putin, insa se oprise atunci cand vazu ca Robyn era pierduta printre nori.

-Repeta Eden in ultimele zile un cuvant... asa, stiu eu... din senin? intreaba Robyn, un ranjet aparandu-i pe fata.

-Ee..aa... da... cred! raspunse Britthanny putin nesigura, amintindu-si de un incident ciudat de la ora de istorie, cand Eden izbucnise, ca din senin, repetand un cuvant aproape indeslusibil.

Robyn statu putin pe ganduri, privind in gol. Algoritmul lunii noiembrie. Algoritmul lunii noiembrie. Algoritmul lunii noiembrie. Isi freca tamplele, incercand sa isi aminteasca cum se calcula cuvantul din zilele lunii noiembrie. 

Fiecare zi avea cate un cuvant care era codat - daca intr-o zi de septembrie cuvantul pe care i-l spunea Eden era cumva 'Hope', actiunea care urma sa fie pusa in aplicare in urmatoarele 24 de ore avea sa fie 'furt'. Daca intr-o zi de iulie cuvantul era 'Joy', actiunea urma sa fie 'jaf'. Nu era chiar mare diferenta, dar cuvintele erau mereu schimbate, in functie de actiune.

-'Faith'! tipa Britthanny, amintindu-si brusc si trezind-o pe Robyn din incercarea de a-si aduce aminte. De 5 zile incoace Eden zice 'Faith'. Sau murmura...

-Ok, zice Robyn, privind-o suspicioasa. 

Cuvantul nu incepuse vreodata cu F. Niciodata.

-Vrei sa vii cu mine pana la... subsol? o intreba roscata de-a dreptul zambitoare, sperand sa nu fi uitat jurnalul la New York. 

Jurnalul lor.

-Ce e la subsol? intreaba Britthanny si se ridica de pe scaun, pregatita sa spuna 'da'.

Defapt, ce avea mai bun de facut ca sa poata refuza? Primul an la liceu - prima fapta buna. Cine stie, poate ii intra in reflex. Camasa de olanda alba se aseza aproape automat pe corpul ei oarecum lucrat. Blugii Sevens pareau mai negri ca niciodata, asortati cu pantofiorii crem cu bareta Jimmy Choo. Colierul Elsa Peretti era singurul accesoriu vizibil, si nici acesta nu era extrem de extravagant. Robyn o examina o clipa - Britthanny parea alta. Nici nu ai fi putut sa iti dai seama ca in urma cu nici cateva ore domnisoara Davidson fusese scufundata intr-o mare sclipitoare de roz, cyan, fuchsia si magenta.

-Pe-aici, zambi, putin stanjenita de contrastele pe care le afisa Britthanny.

Nu s-ar fi gandit vreodata ca Britthanny poate arata normal sau... sa detina macar niste haine normale, care sa nu fie roz.

Ajunse in camera lui Robyn - camera pe care roscata aranjase special sa fie cea mai curata din toata casa - Britthanny se minuna putin la micile decoratiuni marunte care faceau mica incapere - de marime medie, totusi - sa arate atat de... calduroasa. Casa ei nu aratase niciodata asa; florile existau numai pe peluza, tablourile infatisau forme geometrice de neinteles, covoarele erau subtiri si cu scop exclusiv decorativ. 

Fara sa intrebe sau sa ceara voie, se descalta si isi trecu picioarele prin covorasul pufos din centrul camerei, unicul petec din camera care nu era strabatut de nici macar un cablu.

Robyn iesi dintr-una din incaperile de la subsol tinand o cutie cu caiete in maini.

-Scuze ca m-am descaltat... e mult prea comod, zambi Britthanny si dadu sa se incalte insa Robyn o intrerupse;

-Nu-i nimic, poti sa ramai asa daca vrei, zise si scoase un jurnal prafuit si patat cu stropi de cafea, ceai si suc.

Britthanny ii zambi recunoscatoare.

-Aici, sopti Robyn si schimba paginile pana ajunse la luna noiembrie.

Folosind pixul pe care jurnalul il avea incorporat, nota 'faith';

-Noteaza pe o foaie literele pe care ti le zic, zise Robyn si schita alfabetul pe margine, langa alte cateva insiruiri de litere; Britthanny se conforma si lua un caiet si un pix de pe biroul lui Robyn. De la prima litera se scad 3 - luna nasterii lui Eden, mormai Robyn si ii spuse litera la care a ajuns. La a doua litera se adauga 18 - varsta la care Eden tanjeste, continua, la fel zicandu-i sa noteze o litera. La a treia litera nu se adauga nimic - din motive necunoscute, adauga iar Britthanny nota litera. La ultimele doua se scad 8 - varsta la care parintii lui Eden au divortat, spuse, dictandu-i ultimele doua litere.

Un fior o strabatu de-a lungul coloanei. Niciodata nu obtinuse un cuvant atat de... macabru. Niciodata Eden nu se prestase la o astfel de activitate.

Pe foaia neliniata a caietului ei de engleza, cu litere mari, tremurate, scria un cuvant.

CRIMA.

***

„Lumina șerpuia rebelă printre obstacolele din întunericul sinistru al parcului de camioane și creea jocuri de umbre pe pământul nisipiu. Siluete suple se mișcau aproape fără încetare în fata jocurilor de lumini și umbre, într-un dans continuu, amețitor.

Fulguia lent, fulgii împrăștiind fascicule de răcoare peste împrejurimi, rotindu-se în cerculețe mici, desenând forme geometrice în noapte.

-Ce-avem aici? o întrebă Drew pe fata din fata lui și aruncând din când în când priviri scurte spre fata din spatele ei; Robyn.

-Ea e... răspunse Eden de parcă din cele două cuvine se putea înțelege exact despre ce este vorba.

-Ah, faimoasa Robyn McThorn! zâmbi Drew și întinse mâna într-un salut amical.

 Robyn răspunse salutului și își scuturară mâinile; nu știa de ce Eden o adusese într-un parc de mașini la ora 11 noaptea, dar îi plăcea – totul părea desprins din altă lume.

-Nu mușcăm, chicoti brusc Rick, un băiat care stătea sprijinit pe capota unui camion. Nu cat ești sub protecția lui Eden, adaugă iar Eden îi făcu cu ochiul lui Robyn, asigurând-o parcă de veridicitatea cuvintelor lui.

Alți câțiva băieți se apropiară de mini-frigiderul de camping care era așezat lângă masa unde stătea Drew. Trăsăturile lui erau difuze, totuși Robyn putea să-i distingă parul brunet și ochii de o nuanță întunecată – probabil un verde închis sau un albastru întunecat.

-Ne-ai adus multe câștiguri de când te-a băgat în chestia asta, spuse la un moment dat Troy, care până la moment stătuse sprijinit de camioneta din spatele lui Robyn.

Vocea lui o sperie de moarte pe roșcată însă încercă să nu o arate. Totuși, avea doar 14 ani fără câteva luni, cat de curajoasă putea fi la moment?

Nu știu să răspundă așa că doar își așeză mai bine jacheta Fair Isle pe care Eden o pusese să o... sustragă de la mall. Inelul vălurit din argint de la Tiffanys străluci cum un fulg rătăcit se așternu pe unul din diamantele laterale, atrăgându-i atenția lui Troy.

-Dar știu că nu ești începătoare, rase el sarcastic.

Defapt, Robyn chiar era începătoare. Plătise lucrurile alea când Eden nu se uita. Și le plătise și pe ale lui Eden, din simțul prieteniei frățești formate de-a lungul timpului. Defapt le plătise ca să nu fie niciuna prinsă și să nu aibă probleme cu părinții. Robyn cu tatăl ei iar Eden cu părinții.

-Pot mai mult, zise Robyn, nestiind la ce se referă.

Dacă se referea că poate cumpăra mai mult cat nu se uită Eden, atunci clar putea mai mult. Vanzatarele deja se obișnuiseră cu ele două – la intrare în magazin Robyn le întindea un card de debit client încărcat cu ce îi punea tatăl ei, lunar, pe contul pricipal. Se prefăcea că se uită la ceva de lângă casa de marcat, tasta codul pin și lăsa suma pe care o cerea vânzătoarea.

Ilegal? Nu.

Ilegal dar puțin mai legal decât ilegal? Categoric.

Totuși, nu știa la ce se alătura. Nu știa în ce e băgată Eden. Iar dacă ar fi aflat, ar fi mâncat pământul până în Los Angeles și înapoi la New York, în mai puțin de câteva ore.

Troy scoase un briceag Swiss Army și i-l întinse lui Robyn. Fata îl lua, nestiind ce să facă cu el, însă la atingerea acestuia mii de fiori îi străpunseră degetul.

-Să vedem cat de bună e la lupte... rânji Troy încântat.

-Doar nu ai de gând să o pui să se lupte!?

Vocea lui Eden se schimbă radical – de la tonul calm pe care îl păstra mai mereu ajunsese la o voce pițigăiată.

-Ok, atunci o pun să se apere, murmură Troy și-i smulse briceagul din mână, întinzându-i-l lui Rick. Now, fight...”

Robyn se trezi urlând în pustietatea casei imense. Ceasul digital cu beculete roșii de crăciun indica ora 5 dimineață. Lângă ceas, încadrată într-o ramă drăgălașă cu luminițe multicolore era o poză cu ea. În New York, la două zile înainte să se mute.

Parcă îi lipsea New York, cu toată agitația cu Eden, cu toate lucrurile nesăbuite pe care se presupune că le-a făcut, cu toate fițele pe care le făceau cei din jurul ei.

Mai presus de toate îi lipsea viața normală -  oamenii care nu știau cat de malefică e Eden, oamenii pentru care Robyn lupta împotriva verișoarei ei – Sharon, Jeff și Maura.

Ah, si să nu-l uităm pe cel mai bun dintre cei mai buni, cel mai sexy dintre cei cu aspect de zei, cel mai romantic dintre cei mai romantici – Thony Loukas, băiatul rus care-i furase primul pupic pe buze, sub clar de lună, la 5 ani, înainte ca Jessica să pășească dincolo. Bine, toată clasa fusese martoră la asta, până și profesoarele. Iar luna era din carton și mirosea a șuncă de bivol australian, dacă asta era posibil sau dacă specia asta chiar există. Însă accentul ăla fantastic dăduse toate fetele pe spate încă din clasa întâi.

Faza naspa era că dispăruse în clasa a șasea.

Din ce cauză? Eden.

Ok, reapăruse în clasa a șaptea și se dovedise că fusese plecat în Rusia să asiste la un fel de două feluri de obicei de prin satul lui. Dacă Sankt Petersburg se poate numi sat.

Însă îi povestise lui Robyn, când aceasta nu era plecată la adunat de bogății pe care nu le purta nimeni, că Eden vorbise cu părinții lui înainte ca aceștia să părăsească New York-ul iar a doua zi toată familia lui avea bagajele făcute și transportate la aeroportul Heathrow.

Picoti în pat pentru ceea ce păreau cam câteva minute, însă i se făcu foame. Dietă? Cui îi pasă, pentru asta există Diet Coke.

Robyn urcă încet scările spre bucătărie, ocolind cu o îndemânare profesionista ușa ce stătea să se dărâme sub propria-i greutate; ușă de la baie era deja reparată de tatăl ei, însă ușa camerei ei era oarecum mai oribil deformată. În plus nu prea avea la sentiment gândul de a chema o gloată de barbați să-i facă ușa. Nu avea atâta tupeu încât să se încreadă în niște necunoscuți care la fel de bine ar putea să fie puși de Eden să îi facă... rău. Eventual s-ar deplasa chiar ea să-i sucească gatul folosind un nasture și 10 centimetrii de ață dentară.

Un fior îi străbătu măduva, făcând-o să sară câțiva centimetrii de la pământ. Își aminti de felul în care arăta cuvântul acela așternut pe foaie. Trebuia să își amintească să caute în cartea minunată cum să se înțeleagă cu psihopate. Sau stai, la 1995 încă nu se născuseră astfel de specimene. Nici măcar fiica lui Eminem nu era pe lume. Parcă? Trebuie să verifice Wikipedia.

Aruncă o privire peste ceasul electronic din bucătărie după ce lua un biscuite Thin Mints din pachetul pe care tocmai îl desfăcuse.

Își puse cafea într-o cana pe care o umplu mai apoi cu lapte, vreo cinci linguri de zahar și ceva Coffeta, plus puțină vanilie și scorțișoară.

Coborî în camera ei, în liniște, sorbind din amestecul cu aroma predominant de chestii care nu erau cafea. Și totuși, tot cafea era. De ce? De ce ia drogul asta, când e atât de mică, fată de cei pentru care e defapt făcută? De ce se simte ca o bătrânică singuratică, înconjurată numai de cele 72 de pisici maidaneze, într-un scaun ce se leagănă, cu andrelele jucându-se în mâinile ei? De ce nu simte nicio remușcare sorbind din lichidul negru cu gust ciudat, îndulcit cu tone de zahar?

Probabil pentru că undeva, și ea are aceeași minte ca a unor adulți de vârsta a doua care știau  tanisera și ei după moftul de a fi matur. Ea nu dorește maturitatea, pe care însă o are din plin. E îndeajuns de matură încât să renunțe la egoism si să încerce să-i facă pe ceilalți fericiți, considerând că astfel va fi zâmbit și ea. Își face prietene – Zoe și Chelsea -  atâta timp cat nu trebuie să se deschidă prea mult, să nu își povestească lucrurile negre ce planează asupra vieții ei, însă cu cat se îndepărtează mai mult de ele, cu atât mai mult îi crește dorința de a avea pe cineva care să știe exact prin ce trece ea.

În timp ce se gândea la toți pe care îi întâlnise în Pacific Palisades, Robyn își termină cafeaua. Se plictisea în casă, că și cum zidurile reședinței de lux se strângeau și deveneau din ce în ce mai mici, apropiindu-se, încercând să o strivească.

Își ia un costum de baie ecosez Burberry, cumpărat, și o geanta de pânză Banana Republic în care înghesui laptopul și portofelul; se îmbracă cu o rochiță roșie de vară peste costumul ecosez și își lasă parul liber, apoi se strecoară afară, de parcă ar fi putut să o prindă cineva.

Geanta își găsește repede locul pe nisipul auriu și Robyn intră în apă până la brâu. Soarele aruncă palid niște firicele de lumină iar marea e calmă, făcând-o pe Robyn să închidă ochii, lăsând o rafală călduță de vânt să îi mângâie obrazul peste care atâtea lacrimi își găsiseră curs încă de la sosirea ei pe Coasta de Vest.

Se așeză pe prosop și își scoate laptopul cu inițialele ei bătute în diamante și începu să se uite prin pozele ei de la New York; îi lipsește aglomerația, zgomotul claxoanelor în ambuteiaje, blocajele din trafic, căldura emanată de beton, restaurantele din Manhattan, Starbucks-urile – ohh, ce nu ar fi dat pentru un Captain Crunch servit de o ospătăriță drăguță căreia îi va fi lăsat bacșiș mai mult decât câștigă ea lunar – îi lipseau copii de treabă din Brooklyn, cu care învățase primele scheme de street dance...

Ce nu ar fi dat pentru o zi – ba nu – pentru o singură oră cu 'gașca' și un casetofon de modă veche la care să cânte Beyonce cu „Run The World” sau Sean Paul cu „Press it up”.

Avea nevoie urgentă de un „Rehab” de la Amy Winehouse, melodie ce se și auzi în difuzoarele micului laptop alb.

„... they've tried to send me on to rehab, but I say No, No, No!..” începu roșcata să cânte.

-Hey, se aude o voce de băiat, acompaniată de niște pași grăbiți.

-Ce faci? adaugă o altă voce, de data asta feminină.

Robyn caută cu privirea sursa vocilor – Jake, Zoe și Reese se apropiau cu pași repezi de locul unde stătea Robyn așezată pe nisip.

-Hey, lume nouă! îi salută și ea, închizând laptopul și oprind astfel melodia. Cum de...? întreabă și se uită fix la Zoe și Jake.

-Ah, e vina mea, rânji Reese complotativ. Azi, la unu noaptea i-am invitat la fântâna din centrul orașului, fără să știe că se vor întâlni și i-am ținut de vorbă până au acceptat să se împace. Sunt un geniu, nu? zabi mai apoi inocent.

-Da, ești! chicotiră ceilalți trei la un loc, făcându-l să roșească până în spatele urechilor.

*

-Și asta este de ce trebuie să îl alegi mereu, dar mereu, pe Curtis „50 Cent” Jackson să joace rolul unui gangster! termină Reese de explicat argumentele sale din lupta „Cine joacă mai bine rolul unui șef de bandă?” dintre Reese și Zoe.

E ora 6 jumătate iar cei patru se află pe o băncuță de lângă fântâna din centrul orașului Pacific Palisades, sorbind câte o ceașcă cu ceai de rodie și balotând biscuiți Ritz Bitz cu unt de arahide.

-Nu ar trebui să mergem acasă?... adică prima oră avem matematică, spune Zoe brusc, amintindu-și că tema ei e pe jumătate nefăcută.

-Nu, nu are nimic, nu ne omoară dacă întârziem puțin! răspunde Jake degajat, de parcă matematica ar fi ultima lui grijă în viață.

-Eu plec, nu vreau să am probleme cu profesoara, zice Zoe și începe să își strângă din lucrușoare.

-Eu trebuie să mă schimb – se justifică Robyn.

-Ok atunci, bănuiesc că mai putem dormi câteva sferturi de oră, nu-i așa, Reese? zâmbi Jake.

Reese nu răspunse – privirea lui e fixată pe ceva anume.

La câțiva metri de ei, o umbră se agita. Prin mintea lui Reese trec tot felul de scenarii, amintindu-și de ganguri și despre descoperirea macabră a biroului plin cu poze cu Robyn.

-Ce-ai zice dacă te-am conduce noi acasă? întreabă Reese brusc. Defapt nici nu accept un refuz, așa că hai să mergem.

Robyn pare contrariată, la fel și Zoe, însă Jake îi explică din priviri că e vorba de siguranța națională și toate cele – Robyn ar putea la fel de bine să fie în pericol, fără ca măcar să știe.

-Okay, răspunde roșcata prelungind prima vocală și strângându-și lucrurile.

Se plimba în ritm lent pe străzile care duc spre The Manor iar Reese nu încetează din a se uita în spate, încercând să se asigure că nu e niciun pericol. În fata casei era parcată o limuzină neagră, strălucind de la atâta tratament cu ceară.

-Cred că de-aici pleci singură... nu? rade Jake și îl trage pe Reese atunci când acesta vrea să o conducă pe Robyn până la ușa casei. Se descurcă, dudă! îi șoptește Jake.

-Da, mă descurc, anunță Robyn. Mulțumesc frumos, băieți. Sunteți niște dulci! rade și îi mângâie pe creștet, strâmbându-se la ei ca la niște bebeluși.

Se plimbă încet și fără chef pe dalele care duceau spre scările de la intrarea principală, știind că probabil tatăl ei este în fata biroului sau, scriind acte, citind contracte pe care să le propună la sediul companiei Vaughn & Co. Probabil nici nu a observat că frigiderul e gol – între timp toate mizeriile au dispărut, într-un acces de furie al lui Robyn de a scăpa de toate ca să se poată întindă pe blatul din bucătărie în timp ce își citește rezumatele la engleză – cine ar fi crezut că un blat de bucătărie poate fi așa comod iar lumina atât de potrivită? Nimeni. Nici Robyn.

Nu numai că asta o determinase pe Robyn să strângă toate mizeriile din casa, ba chiar udase și îngrijise floricelele din grădini și se îngrijise de detaliile minuscule.

Și asta doar într-o singură zi de Sâmbătă... ok, și un început vag de Duminică.

Rochița ei de vară e încă udă de la apa mării și se lipește de gambele ei, împiedicând-o să se miște repede. Parul îi stă în toate direcțiile, ca deobicei, însă de data asta e încărcat cu sare de la amonsfera de pe plajă.

Imediat ce deschide ușa cea mare, lumina slăbuță de la lampă îi apare în fată, speriind-o puțin. Fotoliul rotativ din hol se răsuci, înfățișând un Kyle obosit, supărat și nervos deopotrivă.

-Unde ai fost?

Vocea lui trădează un ton de dezamăgire. Robyn se uită mai atentă la tatăl ei;

Stând pe fotoliul din piele, cu un picior sprijinit de celălalt genunchi, cu capul sprijinit în palmă și cu cealaltă mână așezată pe marginea comodei de lângă fotoliu, bătând un ritm sacadat pe lemnul de cabanos negru, tatăl ei arată ca un cap de mafie în fata căruia se află un vinovat care nu și-a mai îndeplinit datoriile fată de regimentul mafiot. Costumul negru era puțin sifonat pe margine, cămașa îi era desfăcută la câțiva nasturi iar papionul era aruncat undeva prin casă, sau chiar prin mașină. Îi lipsea doar pistolul din mână și ar fi putut să taie si să spânzure. Ok, poate Kanye nu avea pistolul în mână, însă undeva prin apropiere tot ar fi trebuit să fie.

-În oraș, cu colegii, răspunde Robyn respirând sacadat, de parcă, brusc, pereții ar fi început să se apropie.

-Sigur…ai idée cat e ceasul? veni întrebarea retorică din partea lui Kyle.

-Da, este 7 fără câteva minute...

-Putea să ți se întâmple orice, o întrerupe el, vocea spărgându-i-se la ultimul cuvânt.

-Dar nu mi s-a întâmplat, răspunde Robyn, o grimasă enervată apărând pe fata lui Kyle.

-Nu mai comenta și ascultă-mă! Nu e ora de bătut drumuri, zise ridicând vocea. Ce te făceai dacă...

-Dacă aveai roți te numeai tramvai, răspunde Robyn ironică. Dar nu ai, așa că nu ești! încheie puțin mai îndrăzneață decât i s-ar permite.

-Vrei să termini? Îmi fac griji pentru tine!

Un fior a străbate pe roșcată, din cap până în picioare, și, imediat după, furia pune stăpânire pe ea. Dacă i-ar fi păsat ar fi fost aici. Dacă i-ar fi păsat ar fi vorbit cu ea. Dacă i-ar fi pasat nu ar mai fi plecat vreodată.

-Dacă ți-ar fi păsat ai fi dormit acasă, nu în mașini, în drum spre cine știe ce orașe de pe cine știe ce continente. Dacă ți-ar fi păsat ai fi știut că nu ar fi trebuit să o chemi pe Eden. Dacă ți-ar fi păsat...

-Termină, Amber! Eden e aici să ajute, clar?!

-Cum să ajute? Punându-mă să fur, să intimidez, să distrug?!

-Să ce?

Se ridică brusc de pe fotoliu, privind-o mirat, iar vocea lui ajunsese la un punct în care putea fi confundat cu o femeie ciupită de dos.

-Exact ce ai auzit. De ce crezi că am cheltuit atâția bani pe cardul de la Tiffanys? Pentru că Eden fura și eu nu voiam să fim prinse, pentru că mă șantaja și mă punea să iau chestii de prin magazin, așa că am plătit totul. Mereu, se justifică Robyn.

-Minți! Du-te la tine în camera, nu vreau să te mai văd! zise și indică cu mână spre camera ei, nelasandu-i loc de vreun protest.

-Nu că m-ai vedea prea des, comentează Robyn în drum spre camera ei, asigurându-se că Kyle o aude.

Contrar așteptărilor lui Robyn, Kyle doar oftează lung și urcă spre dormitorul lui. Își desface sacoul și îl aruncă undeva pe balustrada din capul scărilor, își da jos cămașa și se trântește în patul lui, king-sized, cu capul între perne. Câteva lacrimi își fac loc pe obrajii lui, pătând mai apoi materialul ce învelește pernele moi. Dacă Jessica ar fi fost în viață... Dacă Jessica ar fi putut să îi fie alături lui Robyn... Dacă Jessica ar fi fost lângă el să-l ajute... Să îi ajute pe amândoi – pe Kyle și pe Robyn.

Și totuși, Jessica nu se va mai fi întors vreodată, indiferent cat de mult ar fi regretat-o el, indiferent cat de multe nopți s-ar fi trezit și ar fi zărit cealaltă jumătate a patului, realizând că e singur de aproape zece ani.

Două etaje mai jos, Robyn pornește dusul și se lasă alintată de apa care curge, parcă invitând-o să rămână pe veci captivă sub apă. Are o cadă în care poate mai mult decât liniștită să facă scufundări, însă Robyn preferă dusul. Îi amintea de ploaie, și ce mai ploaie!

La New York avea reședința tatălui ei, în care stătea n timpul săptămânii, când trebuia să meargă la școală și apartamentul din Madison Square, aproape de Fifth Ave, unde își aveau casa cei mai cei dintre cei mai cei. Apartamentul era un fost birou de-al tatălui ei, pe care însă acesta nu îl mai folosise încă de la 'dispariția' Jessicai, așa că Robyn îl rugase să i-l dea ei. Mergea în apartament mai ales în weekend-uri și deja începuse să îl considere doar al ei – avea două dormitoare, o bucătărie în care gătea ori de câte ori veneau Sharon, Jeff și Maura, 2 băi, un living room cu un mini bar la care Eden mereu se oprea, înainte să facă orice altceva.

Și nu în ultimul rând, apartamentul avea terasă – și încă ce mai terasă; acoperită parțial, fiind gigantică, Robyn avea un spațiu enorm să danseze în ploaie ori de câte ori se puneau norii pe plâns. Era mica ei terapie relaxantă; se alinta în picurii răcoroși și mărunți din cer, în timp ce se învârtea cu brațele larg deschise, îmbrăcată într-un tricou larg și pantaloni foarte scurți.

Amintirile se opresc brusc, la gândul că a meritat să plece de acolo. Nu a rezistat destul.

Se ghemuiește într-un colt al dusului, încercând să se convingă că New York-ul a stricat-o și a făcut-o într-un mod care nu îi place tatălui ei. Își repetă, în gând, că urăște New York și tot ceea ce are el de oferit. Însă nu e adevărat ceea ce gândește; își dorește să fie în New York la fel cum o fetiță de 2 ani și jumătate își dorește cu atâta ardoare mingiuta colorată ce luminează, din vitrina magazinului pentru copii.

***

Iese din dus, însă e deja prea târziu să ajungă la timp la matematica predată de drăguța doamnă Elize – e deja 7 și un sfert. Plus că mai are niște lucruri de făcut. Fără să gandesca sau să se uite în oglindă de două ori, scoate de sub chiuvetă o cutie, o desface, toarnă conținutul tubului într-un vas de unică folosință și își privește atentă reflexia în timp ce își plimbă peste pletele roșcate o pensulă îmbibată într-un lichid ce îi pătează portocaliul drăgălaș al buclelor.

După o jumătate de oră se clătește și își admiră munca – nici măcar un fir de par nu mai este roșcat. Se usucă rapid cu foehnul, deși înjură de fiecare dată când își aduce aminte că habar nu are cum se folosește așa ceva, și iese din baie.

Dacă Eden vrea război, de ce să nu aibă război? Și ce dacă intră amândouă în... probleme? Eden o merită, cu vârf și îndesat.

Deși s-ar fi așteptat să fie îndeajuns de tupeista încât să își ia ceva care să se potrivească cu nouă nuanță de par, nu poate renunța la uniformă. Îi place prea mult să o lase acasă, fie și pentru o zi. Plus că, dacă ar lăsa-o acasă, nu ar mai avea aceeași prestanță, aceeași imagine impunătoare.

Eh, ce glume – îi este foarte lene să caute altceva.

Iese pe ușă la 8 și zece minute și aleargă până la primul taxi – nu vrea să o vadă tatăl ei cu noile plete negre. În primul rând ar tunde-o, ar ucide-o și ar bate-o. Da, ar bate-o după ce ar ucide-o.

Când ajunge în fata școlii este deja și douăzeci de minute – aleargă pe holuri, pe scări și pune o frână bruscă exact în fata ușii, după care ciocane de câteva ori și intră.

Doamna Elize, o femeie trecută de patru decenii, desenează la tabla un cub. Robyn înaintează un pas și toată clasa începe să șușotească, făcând astfel o gălăgie generală.

-Domnișoară Robyn Amber McThorn, care este motivul pentru care mă onorați cu prezența în această foarte frumoasă primă zi de Noiembrie? zice profesoara pe o voce calmă, străduindu-se să își păstreze calmul specific.

-Formulele de calcul prescurtat sunt  dătătoare de dureri de cap, răspunde Robyn și se îndreaptă spre locul ei de lângă Zoe, știind că e trecută cu vederea această primă abatere.

-Și Ritz Bitz necesită repaos în pat, murmură Reese, cat să înțeleagă Robyn care scapă un zâmbet.

-Treci la tabla, zice profesoara și-și aranjează mai bine salul pe umerii înguști. Și dă-mi caietul de teme.

Ok, poate că nu era tocmai un iertat complet, dar poate să treacă peste câteva minute la tabla... nu? Se întinse și își lua caietul plin de notițe apoi i-l înmână profofesoarei.

-„Never A Failure, Always A Lesson” citi profesoara scurta fraza ce era scrisă cu o caligrafie impecabilă pe prima pagină, deasupra numelui și clasei. Interesant, ce o să mai găsesc pe-aici, legea lui om? întrebă profesoara retorică, răsfoind cu interes paginile caietului fostei roșcate.

Robyn zâmbește puțin; e interesant cum, cu 2 săptămâni a avut inspirația să își refacă vechiul caiet de teme care era gol-goluț.

-Frumos, cine ți le-a făcut? întreabă femeia citind ultima problemă.

-Eu, singură, răspunde zâmbind.

Era adevărat; se închise în cameră și se apucă de teme, fără să zică nimănui ceva. Folosise calculatorul ca verificare la câteva calcule complicate.

-OK atunci, cred că nu ai nicio problemă dacă te rog să rezolvi problema 23 de la pagina 70, la tabla, pe notă, zise profesoara sperând că fata se va încurca și ea va putea ține încă un discurs despre „Nu e bine să minți un adult” și „Nu e frumos să întârzii la ore”.

Robyn se apucă de rezolvat problema, văzând că nici măcar nu se află în programa anului școlar, știa că profesoara se așteptă să nu o rezolve, însă bruneta avea un As în mânecă: New York-ul. Învățase acolo de la unul din cei mai buni profesori de matematică, chiar dacă avea o repulsie enormă când venea vorba de mate, omul acela o făcuse să îl asculte, astfel încât, problema în care se aplicau mai multe teoreme din clasele gimnaziale, și în care se regăseau multiple forme geometrice complexe, era gata în mai puțin de 5 minute, ocupând ambele table.

-Ok, poți merge la loc, zice profesoara după ce verifică superficial ceea ce a scris Robyn. Nu mai întârzia.

Robyn încuviințează și ia loc lângă  Zoe, care îi mimeaza un „Ești nebună!”. Fosta roșcată doar zâmbește parșiv și copiază problema de pe tabla, știind că ea chiar este nebună și că nu va putea da înapoi. Iar când se sună, se ridică și, cu pași mici, trece pragul clasei, cunoscând faptul că... nimic nu va mai fi la fel în viața ei.