-202 calorii azi, scrise Chelsea în jurnalul ei, pronunțând cuvintele în șoaptă și prelungind vocalele până trecea de cuvânt.
Stătea singuratică în micul ei pătuț supra-etajat din camera 119 al căminului Bolton Break, puțin aplecată peste micul ei jurnal în care își înregistra greutatea în fiecare zi, încă de la începutul școlii.
Era singură în camera de cămin - celelalte două fete se mutaseră cu ceva timp în urmă la altă școală iar Nadiushka se întorsese în Rusia. Singurătatea o distrugea la limită, însă măcar avea baia ei, nu? Și colecția de obiecte ascuțite nu era în pericol de a fi descoperită în cazul în care cineva îi caută sub saltea, nu?
Mâncarea era ținută în mini-frigiderul pe care Nadiushka i-l făcuse cadou, pentru că Chelsea obișnuia să mănânce mai mult decât două familii la un loc. Desigur, acum totul se schimbase - înfățișarea, mentalitatea, greutatea.
Nu putea decât să le urască pe 'populare' pentru felul în care au făcut-o să se înfometeze zile întregi. Acum nici nu mai suporta să se uite într-o farfurie cu mâncare. Nu putea să se opresca din mâncat, dacă începea. Pur și simplu nu putea - ori avea totul, ori nimic. Căile de mijloc intrau încet într-o ceată de cuvinte amestecate.
"Scroafo"; "Butoi ambulant"; "Vezi că ți-a rămas niște față pe grăsime" și alte răutăți, spuse nu neapărat de curând, însă de-a lungul anilor.
Câteva lacrimi i se scurgeau încet pe obraji, determinând-o să se ridice din pat și să umble sub saltea, în căutarea unei mici cutiuțe de lemn în care își ținea lamele.
O durea deja stomacul, iar ochii i se închideau de somn, făcându-i corpul să fie mai amorțit ca niciodată. Nu își găsea telefonul, din nou. Probabil era în baie, cu tot cu căști. Ca în fiecare noapte.
Intră în baie, aprinzând lumina și trântindu ușa, apoi închizând-o cu cheia.
Avea dreptate - telefonul îi era în rastelul cu prosoape colorate.
Își puse căștile, apoi alese un instrumental trist de pian, cu acorduri rare de vioară.
Sângele alerga lent peste pielea ei pură, albă. Tresări doar uitându-se la lichidul roșu, cu miros metalic. Se simțea oribil, însă nu făcea nimic ca să oprească sângerarea - doar ședea sfârșită pe podeaua rece a băii camerei ei de la internat, cu muzica auzindu-i-se prin căștile telefonului. Voia să moară. Cu adevărat - nu putea să fie cine își dorea cu adevărat, pentru că nimeni nu voia să o ajute pe ea, Chelsea Lloyd, butoiul cu chip uman. Își dorea cu adevărat să moară. Însă nu s-a întâmplat. A adormit; a adormit pe gresia albă, sterilă, cu mâna strânsă în jurul lamei îmbibate în sângele ei și cu lacrimi fierbinți drept exteriorizări ale unei suferințe mute.
În cele din urmă, s-a trezit. Și-a curățat tăieturile și și-a pus o bluză cu mânecă lungă și pantalonii de stofă, după cum cerea uniforma liceului. Se simțea mai calmă. Se simțea calmată de către tăieturile nocturne. Iar foamea îi părăsise stomacul, sau cel puțin nu mai era așa de persistentă.
Drumul către școală era la fel de simplu ca strănutatul pentru Chelsea - dreapta, înainte, jos pe scări, stânga, jos pe scări din nou, intrarea în coridorul subteran ce duce către liceu, găsitul dulapului și orele plictisitoare în care nu înțelegea nimic pentru că mintea-i stătea doar la dumnezeu știe ce minuni.
Pe lângă ea, lumea părea perfectă - toți erau fericiți, ambițioși, determinați să facă ceva cu viața lor. Începea să se simtă în plus pe lângă Zoe, iar Robyn o intimida.
Robyn voia să o schimbe, însă... întrebarea era - Chelsea voia?
Desigur, băieții erau politicoși cu ea, și nu ezitau să glumească cu ea, să o complimenteze, însă, la sfârșitul programului, când toată lumea pleca acasă, Chelsea se întorcea singură în camera ei de la internatul liceului, într-o singurătate absurdă.
Visarea îi fu întreruptă de profesorul de fizică, ce o chema la tablă. Ashley era în primul rând, pe mijloc. Simțea cum deja i se face greață, deși nu mâncase nimic. Își trase mânecile peste dungulițele rosiatice și căută cu privirea un moț portocaliu - Robyn.
-Acum, domnișoară Lloyd, vocea profesorului părea că nu mai așteaptă vreo ezitare din partea ei.
Oftă și se ridică, amintindu-și brusc că Robyn nu mai era roșcată, ci brunetă, și stătea în spatele ei, nu în orizontul ei vizual drept.
-Ești bine? o întrebă Robyn așezându-se pe banca unde stătea Chelsea, neinvitată.
-Da, îi spuse instinctual și îi aruncă un zâmbet menit să o calmeze.
-Nu mă minți, nu merge cu mine! o anunță bruneta și își dădu ochii peste cap.
-Nu mint, răspunse Chelsea însă în acel moment se auzi un tunet... din stomacul ei.
Robyn făcu ochii mari și o trase de mână, în direcția cantinei.
-Nu, R, nu mă poți obliga! începu să se milogească și încercă să se apuce de vreun pom ca să poată rămâne în curtea interioară.
Alți câțiva nemâncați le priveau ciudat - era pauza de masă iar lumea încă lua masa și în curte, chiar dacă nu chiar atât de mulți.
-Chelsea, nu mă enerva! țipă Robyn. Ești total nebună! Total, total nebună!
-Hey fetelor, se auzi vocea lui Zoe.
-Eu?! izbucni Chelsea, fără să bage de seamă sosirea lui Zoe. Eu sunt aia nebună?! Te-ai uitat vreodată în oglindă? Eu sunt aia care s-a vopsit pentru că mi s-a făcut dor de New York? Eu sunt aia care se află într-un război complet cu Barbie, deși aia e în stare să îți smulgă capul și să-l dea la lei? Eu sunt aia care se îmbată cu Allen!? Știi ce, Robyn? Păstrează-ți predicile pentru cineva care e îndeajuns de orb încât să nu vadă că tu ești cel care are nevoie de ajutor.
Robyn doar inspiră adânc și îi luă lui Zoe mâncarea de pe tava.
Lumea începea să se adune în jurul lor, atrași de o Chelsea gălăgioasă și cu nervi.
-Mănâncă! o îndemnă bruneta și îi puse în mâini porția de cartofi prăjiți cu sos de maioneză și crispy strips calde.
Chelsea prinsa mâncarea, o greată cumplită cuprinzând-o. Abia apoi realiză că stomacul ei făcea zgomote evidente. Toți ochii din curte erau pe ea. Lacrimi îi inundau ochii iar nasul i se înfunda oarecum, făcând-o să respire pe gură. Inspiră adânc și se întoarse către Robyn, trântindu-i în cap farfuria de plastic, cu tot cu mâncare.
Sosul i se prelinse pe fată și prin tot parul, iar un cartof îi intrase în decolteu.
-Nu ai nevoie de o licență să faci pe șefa cu cineva? întrebă retorică și ieși în fugă din curte, lăsându-i pe ceilalți să se bucure de urmările mini-scandalului provocat de ea.
Toate privirile erau acum pe Robyn. Eden ieșise din cantină pentru că zgomotul îi indica faptul că se petrecea ceva ce ar putea să-i fie de folos.
Un rânjet pervers și parșiv i se instală pe buzele date cu gloss atunci când văzu că Robyn era cea în probleme.
Se apropie cu gășcuța ei de patru, cu tocurile răsunând pe pavajul de piatră din curtea școlii și parcă în fata lui Robyn.
-Se pare că ești noul tomberon cu mâncare al anorexicelor! îi râse în nas, sfidând-o cu ochii ei azurii.
-Ha-ha-ha, râse Robyn retorică apoi își culese un cartof prăjit din păr, îl trecu printr-o pată mai consistentă de maioneză de pe sacou și-l băgă arogantă în gură. Ai vrea tu să ai o pălărie așa șmecheră ca a mea, îi spuse și-și ridică sprâncenele ostentativ.
-Hai, Robyn, o îndemnă Zoe și o prinse de braț. Mergem la director să te scutească de la ora următoare.
-Scuze pentru comportamentul lui Chelsea, îi șopti Zoe lui Robyn atunci când cea din urmă ieși din baie frecându-și parul brunet cu un prosop de aceeași culoare.
-Nu ai de ce, Zoelle. Nu tu ești de vină pentru ieșirile ei, o liniști.
-Cică 'Zoelle'. Nici bunica nu îmi mai spune așa, rase.
-Nu te îngrijorează Chelsea?
-Am motive? întrebă și opri Temple Run ca să se uite la Robyn.
-Se taie, șopti Robyn și aruncă prosopul undeva pe după salteaua ce-i servea drept pat.
-De unde știi? întrebă cu o fată mirată.
Robyn oftă exasperată, apoi deschise ușa dulapului ei în căutarea unor haine curate și nesifonate. Își bălăngăni fundul de câteva ori, străduindu-se să ajungă la ceva din rafturile din spate.
-Crede-mă, zise, iar un ecou ciudat se formă. Din cauza ochilor ei întunecați, din cauza felului în care își trage mânecile peste încheieturi, în modul acela nervos și paranoic pe care numai cineva care a făcut-o la randu-i poate ști sau recunoaște, răspunse, apoi își scoase căpățâna brunetă. Am întrebat-o într-o zi ce e cu tăieturile. A dat vina pe pisică. Știi cum știu că minte? Nici măcar nu are o pisică!
Fata lui Zoe nu trăda nicio emoție. Știa prea bine că Chelsea locuia la internat pentru că părinții erau stabiliți în Iowa, la tară. Și mai știa că Robyn nu avea nici măcar cea mai mică idee despre asta.
-Așa o fi, spuse într-un final și ridică din umeri. Acum hai la școală, o îndemnă după ce se îmbrăcă.
Robyn o privi întrebătoare - nu îi păsa de Chelsea?
-Șterge-ți mutra aia acuzatoare, Ro'. Dacă ceva nu e făcut să se întâmple, nu se va întâmpla, îi spuse mulatra și urcă scările. Acum, nici tu nu știi din ecuațiile problemelor de-aici, adaugă, rezemându-se de balustradă.
Bruneta doar mormăi ceva drept răspuns.
-Nu poți ajuta oamenii dacă nu te ajuți pe tine prima dată, șopti Zoe atunci când Robyn ajunse în dreptul ei.
O urmă cu pași grăbiți până în bucătărie.
-Suc? întrebă fosta roșcată și îi întinse o doză de Sprite.
-Desigur... nu e că și cum noi ar trebui să fim la școală în acest moment, răspunse Zoe ironică și își dădu ochii peste cap.
-Eu... eu chiar vreau să o ajut pe Chelsea... mormăi Robyn și sorbi din doză.
